Autor: Oana

Apa este unul dintre cele mai fascinante elemente ale existenței. Ea se află la granița dintre știință, mitologie, religie și filosofie. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au văzut în apă nu doar o condiție a supraviețuirii, ci și un simbol al transformării. Despre transformare urmează să vorbim în acest articol, despre transformarea elementului primordial în sursă de a trăi cu adevărat, de a simți cu adevărat, de metamorfozare a unui vis într-o misiune, într-un destin asumat.

Pentru mine, Ionuț Stancovici (căci despre el este vorba aici) a adus transformarea viziunii și a modului în care percepeam viața și îmi doresc ca acest articol să aducă multă claritate cititorilor despre ceea ce înseamnă să îți pui destinul în slujba aproapelui în totalitate și să o faci cu atâta dăruire încât nimic să nu ți se pară greu.

A scrie acest articol este pentru mine asemenea cuceririi Everestului. Este măreț, plin de adrenalină, complex, dar simplu în complexitatea lui, greu de cuprins în imensitatea lui umană, cu toate acestea, există ceva ce te îndeamnă să încerci. Sau, ca să fiu cât mai aproape de personaj, acea dorință de adrenalină pe care o simte Ionuț în practicarea sporturilor extreme, ca o tură cu caiacul pe râul Săpânța, unul dintre cele mai grele circuite, din câte am înțeles.

Ionuț Stancovici este omul transformărilor, cu precizarea că fiecare etapă a vieții lui este temelia celei ce urmează, sunt interdependente, una fără alta nu se poate, fiecare aduce cu ea o nouă virtute, toate necesare omului care este astăzi. Cei care îl cunosc știu că până la 22 de ani a fost alături de tatăl său la stâna familiei. În mitologie și în tradițiile populare, oaia simbolizează blândețea, răbdarea și sacrificiul. Stâna reprezintă un spațiu protector, sacru, al comuniunii dintre om și natură. Această perioadă de inițiere sacrală așază în sufletul lui Ionuț darul răbdării, extrem de necesar în conceperea și derularea proiectelor aflate în momentul de față în desfășurare, dar mai necesar în înțelegerea sufletului uman, a celui care vrea, dar nu reușește din prima. Răbdarea pentru fiecare încercare însoțită de progres, acel 1% care face diferența dintre a face ceva sau a nu face nimic. Urmează curajul sau desprinderea ce conduce pașii spre un domeniu deloc necunoscut pentru Ionuț, cel bancar. Trăind într-o familie ce conduce o afacere, aceste mici detalii de gestionare financiară nu îi sunt necunoscute. Aș vrea să fac și o paralelă aici. Mărturisirea lui amuzantă referitoare la plăcerea de a purta costum mă duce cumva exact la gândul unei metamorfozări exterior/interior, traversarea a două lumi, complet diferite, menite să creeze o personalitate complexă, spiritul liber din prezent. Omul de acum își etalează o cogniție de fier devenind unul dintre cei mai buni consultanți financiari din România. Piatră de temelie și aici. Domeniul bancar îi cultivă rigoarea gândirii, discernământul deciziilor, responsabilitatea față de ceilalți și, mai presus de toate, arta de a construi încredere.

Rămâne însă tot timpul în noi o strigare, chemarea destinului spre misiunea noastră, cea lăuntrică, a omului nostru interior, acel nevăzut dornic să iasă la iveală, să fie oferit lumii ca dar din darul primit de noi de la divinitate. Urmează o spectaculoasă împletire din două perspective, aș spune. Dragostea pentru sportul extrem și dorința acerbă de a ajuta comunitatea persoanelor cu dizabilități. Iar aici voi încerca o poveste într-o poveste, moment în care articolul vâslește pe ape învolburate, descriind adrenalina unei vieți ca o imagine, în care apare Ionuț Stancovici ca personaj central. Acel om care iubește sportul extrem, pasiune adăugată până atunci vieții înseși ca parte din ea. Omul iubitor de adrenalină, cel care se hrănește cu senzația oferită de atingerea apei prin caiac slalom și caiac extrem, rafting, surf, kitesurfing, windsurfing, schi (tot apă, solidă de data aceasta), snowboarding, motociclism, hiking. Cred că enumerarea este incompletă, dar este a unui om complet al sportului extrem dus la nivel de măiestrie, de la participarea la competiții până la împărtășirea experienței, devenind antrenor al lotului României de caiac slalom și extrem. Să iubești atât de mult un sport încât să dorești să îl lași moștenire tinerilor dornici de mișcare și sens mi se pare un imn închinat acestuia. Extremul devine pentru Ionuț un mod de viață, dacă nu cumva chiar viața însăși.

Numai că aceasta nu este povestea obișnuită a unui om pasionat de adrenalină, pentru că Ionuț Stancovici este departe de a fi obișnuit. Printr-un un ochi de apă creez în cuvinte o imagine vizuală a unui om care privește contemplativ la patru persoane cu dizabilități în timp ce plutesc ușor pe apă în caiac. Observarea este atât de profundă încât generează instant emoția din care se naște gândul că prin caiac acești oameni frumoși pot observa lumea apelor, că viața este afară, cea palpabilă, cea autentică, și că misiunea lui este de a oferi persoanelor cu dizabilități șansa de a trăi toate senzațiile trăite de el, concret, transpus în realitate. Încerc să mă gândesc câtă determinare trebuie să fie în această revelație internă schimbătoare de vieți, încât din patru oameni să ai acum în față 900.000 (statistica la nivel național a persoanelor cu dizabilități), să tinzi spre a-i ajuta sau măcar să încerci prin exemplu personal. Întâlnirea cu patru oameni cu dizabilități produce acel declic interior care transformă o simplă observație într-o misiune: dorința de a deschide, pentru cât mai mulți, drumuri către libertate și bucuria de a trăi.

Totul se răspândește și capătă măreție ca rostogolirea unui bulgăre de zăpadă pe o pârtie deloc lină. În drumul său adună oameni și le transmite viziunea, le insuflă dorința de a ajuta și le hrănește convingerea că, doar făcând binele, sufletul vibrează ca un sport extrem. Și zâmbește plin de lumină, exact ca numele Asociației Caiac SMile, pe care a fondat-o în 2018, la Satu Mare, cu scopul inițial de a promova caiacul slalom și caiacul extrem. Ulterior, activitatea asociației s-a extins către sportul adaptat, oferind persoanelor cu dizabilități acces la caiac, schi și alte activități sportive. În 2026, Caiac SMile împlinește 8 ani de activitate, sub deviza „Transformăm dizabilitățile în abilități”.

Și dorința se materializează: la Caiac SMile, sportul devine accesibil tuturor prin adaptarea echipamentelor, a tehnicilor de instruire și a condițiilor de practicare la nevoile și abilitățile fiecărui participant. Caiacele special echipate, sistemele de susținere și echipamentele pentru schi adaptat, alături de îndrumarea personalizată a instructorilor, le oferă persoanelor cu dizabilități posibilitatea de a experimenta libertatea mișcării, de a-și depăși propriile limite și de a-și descoperi potențialul. Astfel, sportul devine nu doar o activitate fizică, ci și un instrument de incluziune, autonomie, încredere și transformare personală.

Cât despre echipa din spatele acestui proiect, aceasta nu se formează doar din oameni care merg în aceeași direcție, ci din oameni care cresc împreună. În interiorul lor se modelează caractere, se învață încrederea, responsabilitatea și grija față de celălalt. Fiecare îl transformă, într-o anumită măsură, pe cel de lângă el, iar reușita nu mai aparține unui singur om, ci devine rezultatul unei forțe construite împreună. O echipă care este pretutindeni în țară, acolo unde prezența poate face diferența: în tabere de schi, pe ape, în caiac, transformând sportul într-un mijloc de apropiere, incluziune și libertate. Taberele de schi și de caiac devin adevărate spații ale libertății și ale redescoperirii de sine. Aici, oamenii cu dizabilități au șansa de a experimenta mișcarea, aventura și bucuria de a depăși limite considerate cândva de netrecut.

În 2024, Caiac SMile a început proiectul de accesibilizare a litoralului împreună cu Asociația Împreună pentru Viitor Constanța și parteneri privați. Amenajările includ covoare de acces peste nisip, rampe și scaune plutitoare care permit persoanelor cu mobilitate redusă să ajungă până la apă și să intre în mare, pentru ca aceasta să nu fie un privilegiu, ci un loc de care toți oamenii să se poată bucura.

Pentru Ionuț Stancovici nu este vorba doar despre asta, este vorba despre transformarea pe care el o simte în momentul interacțiunii umane. Exact ca atunci când înveți un nevăzător să schieze, tu desenând lumea în cuvinte, pârtia, munții, zăpada, norii, luna, sau ca atunci când îi descrii apusul din caiac, linia orizontului, aripile pescărușilor, roșiaticul nemărginit.

Toate se aștern în cuvinte creând imagini dincolo de văz. Momentul este cel în care realizezi că tu prin ochi nevăzuți începi să vezi cu adevărat, că acea conectare cu lumea, cu natura se datorează lor, că tu, chiar dacă aveai instrumentul, nu vedeai cu recunoștință Creația, pentru că era o normalitate cu care te-ai obișnuit demult, ca un dat, taken for granted. Acești oameni îți arată ceea ce tu nu vedeai, exercițiul fiind cel de a trece totul prin inima ta pentru a putea ajunge la inima celuilalt.

Sau exact ca atunci când realizezi că persoanele cu Sindrom Down sunt doar dragoste, că în inima lor nu încap efemerele și superficialele trăiri omenești, ci doar o imensă iubire pentru tot ce ne înconjoară. Sau ca atunci când porți un copil 20 km în natură cu echipament adaptat pentru a-i arăta muntele, pentru a respira aerul tare și pentru a demonstra că Viața este afară, titlul sugestiv al cărții lui Ionuț.

Viața este afară din noi, din casele noastre, din comoditatea în care ne‑am obișnuit, ea este acolo și ne așteaptă să o trăim prin experiențe și prin comuniunea cu oamenii cu care vibrăm, cu ceea ce cere inima noastră ca să pompeze viața.

Doar în acel mod putem aprecia cu adevărat datul extraordinar pe care îl avem, doar dând bucăți din noi celorlalți. Aceasta a fost chemarea lui Ionuț, aceea de a se dărui, de a lua tot ceea ce este el, în toată autenticitatea lui de iubitor al sportului extrem, al adrenalinei, și de a o împărți celor care nu o pot atinge, de a ajuta la conturarea unor vieți trăite frumos sau măcar a unor bucăți devenite amintiri de neuitat.

El, omul din spatele motoarelor turate, cel care a conturat un Transfăgărășan fără limite unde motocicliști din țară au venit cu motociclete cu ataș și ATV-uri, iar persoane cu dizabilități din România și Republica Moldova au urcat până la Bâlea Lac, cel care vorbește cu muntele, cu natura și îi cere timp bun și blândețe pentru copiii care vin să îl cucerească pe două roți. Senzația de motor turat trebuie să fie înălțătoare pentru oricine, dar mai ales pentru cineva care credea până de curând că a merge cu motorul este doar un vis frumos. Acolo, în bătaia vântului, Ionuț îi conectează pe copii cu imaginile în detaliu, cu frunzele, animalele, adierea, cu adrenalina controlabilă, cu o lume în mișcare, dar care parcă stă pe loc, pentru a crea amintiri pe viață.

De la malul mării până la peste 2.000 de metri altitudine, Caiac SMile încearcă să elimine barierele dintre persoanele cu dizabilități și experiențele pe care ceilalți le consideră firești.

De aceea voi lua tot timpul cu mine sfatul lui Ionuț: nu poți simți oboseală când sufletul tău dorește să creeze momente de neuitat pentru oamenii de lângă tine. Tu ești lumina ce îi va ghida, speranța care îi va întări și încrederea că oamenii sunt aripile care ne ajută să zburăm când pământul ne dorește gravitaționali. Referitor la timp, o să povestesc mitul îndrăgostitului, Ionuț, spus de tine. Când ești tânăr și ești îndrăgostit, faci orice pentru persoana iubită, găsești minutul de aur ca să o vezi, să i te dedici, să fii lângă ea.

Tu ești îndrăgostit de oameni, de suflete, iar iubirea îți conduce pașii spre a fi alături de ei, cu disciplină și organizare, moment în care timpul devine doar un instrument demn de valorificat. Cât despre oboseală, mi-ai demontat toată convingerea că ea ne domină viețile. O face doar dacă îi permitem.

Dar dacă realizăm totul cu convingerea că cel de lângă noi merită un zâmbet poate prea mult așteptat, un cuvânt care să dea speranță, joacă și sclipire în ochi, experiență memorabilă în loc de un chip pe care oboseala își lasă urmele, rămân în urma noastră oameni care vor ști că sunt prețuiți și că efortul nu este niciodată prea mare pentru ei.

Se spune că mintea este ca un mușchi ce trebuie lucrat pentru performanță cognitivă. Pentru Ionuț Stancovici, mintea și corpul se aliniază, sportul îl lucrează pe al doilea, iar mintea așterne cuvinte. În cartea sa Viața e afară, experiențele din natură și sport devin un mod de a vorbi despre curaj, libertate, depășirea limitelor, adaptare și relația cu ceilalți. „Afară” nu înseamnă doar spațiul exterior, ci și ieșirea din confort, din teamă și din limitele pe care ni le construim singuri.

Nu ceea ce nu poate face un om ar trebui să-l definească, ci posibilitățile pe care le poate descoperi atunci când primește o șansă, aceea de a ieși din noi, din obiceiuri create greșit, de a îndrăzni o transformare și de a deveni o versiune mai bună a noastră. Una în care definiția conform căreia acești oameni sunt suflete libere în corpuri captive este istorie. Pentru că există un om care a eliberat corpul de această povară și i-a dat libertatea care se armonizează cu cea a sufletului. Mai exact, a desprins trupul din strânsoarea limitelor, lăsându-l să ajungă din urmă libertatea pe care sufletul o cunoscuse dintotdeauna.

Nu pot să nu vorbesc despre tatăl Ionuț Stancovici, acela care le transmite fiilor săi, ca pe una dintre cele mai de preț moșteniri, dorința de a-i ajuta pe ceilalți și bucuria de a face bine într-un mod care nu te determină să uiți cine ești, ci, mai mult, te definește în integralitate. Modelul pe care îl au în tatăl lor este acela că omul, cu tot bagajul său interior, cu valori, convingeri, deprinderi, experiență de viață, poate construi o lume dedicată semenilor și că doar așa dai autenticitate fiecărei acțiuni, doar când tu ești în pace cu sinele tău interior.

Cine sau ce este Ionuț Stancovici pentru oamenii care îl cunosc, pentru cei care doresc să îl cunoască, dar mai ales pentru cei care îl vor cunoște? Ce este el pentru o persoană cu dizabilități care se află în fața unui zid pe care simte că nu îl poate ocoli, sparge sau escalada? El este forța râului învolburat, este dibăcia caiacului bine mânuit, este sunetul vâslei pe apă și al motorului turat, este văzul, auzul, dragostea și zâmbetul dăruit, este energia inepuizabilă, înțelepciunea vieții, este lupta și, poate pentru unii, simbol al vieții, precum apa.

Pentru oameni, ea nu este doar izvor de viață, ci și oglindă a propriei deveniri: curge, se adaptează, își schimbă forma și își continuă drumul, unul nou, creat de un om-lumină ce străpunge cu razele zâmbetului său viețile de pe traseu asemenea fenomenului refracției în undele legănate. Pentru că tu, Ionuț Stancovici, ești apă, simbolul forței vitale, al continuității și al dorinței de a merge mai departe purtând cu sine destinele celorlalți ca un SMile imprimat pe un caiac.

În ultima perioadă mă întâlnesc foarte des cu situații pe care încep să le pun pe seama destinului. Nicio întâmplare din viețile noastre nu este lipsită de sens, poate pe moment așa pare, dar, la o analiză mai atentă și cu răbdarea celui care merge cu timpul, ajungi să te identifici cu tine și să îți placă imaginea pe care ai construit-o într-un parcurs urmat și definit de ceea ce ești, cu un start dat de imboldul exteriorului universal.

Pe Alexandru Cristian l-am întâlnit acum doi ani la mare, în tabăra destinată copiilor cu dizabilități organizată de bunii mei prieteni Filip și Elena, fondatorii Asociației Totul pentru tine. M-a impresionat foarte tare, cu sinceritate spun, imaginea aparent gangsterească, sub care știam încă de la primul cuvânt exprimat că se află un suflet extraordinar, iar instinctul nu m-a înșelat deloc.

El este băiatul care la 15 ani a primit șansa unui nou început. Probabil mulți se întreabă de ce există ceva pozitiv într-un eveniment tragic. Răspunsul este foarte simplu. Când în urma unui accident de microbuz, în care te aflai pentru că îți vizitai bunicii, rămâi cu o dizabilitate motorie, înseamnă că viața își dă restart. Iar tu ești cel care alegi drumul, te poți ridica victorios sau poți rămâne înfrânt până la finalul de neînduplecat. Ideea de bază este că nu o poți face singur niciodată, dar Cel care te pune la pământ este și Cel care trimite ajutoarele, oamenii, aripi nevăzute menite să ne înconjoare cu speranță, sens și putere. De pe holurile Spitalului Bagdasar apare în salon Filip Ghiorghi, omul care avea să schimbe un destin sau să ne poarte pe brațe până când îl construim singuri. Întâlnirea dintre cei doi pune bazele unei prietenii ce are ca fundament un ajutor de tip părintesc uneori. Filip vede în Cristi acea scânteie, cea care m-a determinat și pe mine să scriu acest articol, acea lumină dintr-un om în care merită să investești emoție.

După expunerea realității crude, mai exact atunci când pui cărțile pe masă, când accepți că viața ta va fi cea a unei persoane cu dizabilități, cauți soluții, iar prima este să nu abandonezi studiile. Ca profesor, nu pot decât să felicit această încăpățânare a lui Filip de a determina un tânăr să își continue studiile, moment în care oportunitățile pot fi multiple. Dar, dacă ar fi să îl citez pe Cristi, școala din instituție trebuie combinată cu școala vieții, iar Cristi pulsează aici din plin. Am ajuns să apreciez enorm oamenii care își construiesc destinul ca un mozaic, cei care trec prin tot felul de experiențe menite să îi modeleze, chiar și unele care pot părea la limita unor norme pe care tot noi, oamenii, ni le-am impus și care nu cred că ne definesc interiorul sufletesc.

Acei oameni pe care uneori societatea îi etichetează, dar aceia pe care te poți baza cu adevărat și care nu dezamăgesc niciodată, acei oameni cu coloană vertebrală care, atunci când simt că nu se mai încadrează unui peisaj, îl părăsesc, conturând un altul, a cărui cromatică se pliază caracterului autentic pe care îl dețin. Aceasta este descrierea perfectă a lui Cristi, omul trecut prin diferite joburi, în tipografii, unități protejate până la stabilitatea celor 10 ani de colaborare cu Motivation, cea care este punctul de plecare cumva al acestei comunități foarte frumos create, un fel de rampă de lansare în viață a persoanelor cu dizabilități.

Numai că există momente când trebuie să funcționăm ca proprii manageri ai vieții. Și asta face Alexandru Cristian acum, la 42 de ani, își aduce viața la rang de măiestrie printr-un echilibru bine construit. Pe acest drum presărat cu de toate, salturi cu parașuta, parasailing, participarea la maratoane și multe alte experiențe pline de adrenalină, apare din nou Filip Ghiorghi, făuritor de destine, nu că ar fi încetat vreodată să existe, de data aceasta prin practicarea canotajului paralimpic. Pornesc împreună într-o poveste care are ca start punerea bazelor unui sport nou în țara noastră. Antrenamentele, cantonamentele și pregătirea pentru competiții în care Filip îl angrenează pe Cristi plantează în sufletul lui dragostea pentru acest sport și dorința de a-l practica la un nivel superior. Urmează ore de antrenament la Snagov, mutarea bazei în Năvodari, mai aproape de casă, antrenament pentru rezistență la sală, renunțarea la fumat și aducerea unui echilibru al orelor de somn și al meselor menit să sporească atingerea unor rezultate în afara țării.

Concurența jucăușă dintre Filip și Cristi îl determină pe cel din urmă să se autodepășească, respectând eternul slogan „Ucenicul își depășește mentorul”, astfel încât după experiențele cantonamenului din Franța și competiției din Italia (Alexandru Cristian va reprezenta România la Campionatele Europene de Canotaj de la Varese concurând în categoria PR1, ducând mai departe munca, determinarea și pasiunea pentru performanță) urmează locul 1 la Campionatul Național de Canotaj paralimpic la noi în țară, depășindu-l pe Filip la diferență de secunde.Alex și Filip ne-au reprezentat cu succes la Campionatul Național de Canotaj – Seniori, desfășurat pe lacul Snagov, concurând pentru ONYX Performance Team. Și s-au întors cu rezultate care ne bucură enorm: Alex a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, obținând locul I , iar Filip a încheiat competiția pe locul III. Un orgoliu aparent și practicat cu jovialitatea dată de diferența de vârstă dintre cei doi, dar și de prietenia dintre ei, îl determină pe Cristi să se autodepășească. Simt cumva în inima mea că mentorul întotdeauna are scopul de a planta ceva în subconștientul celui ales, iar Filip a trimis doar scânteia care a aprins un foc ce se aștepta să fie aprins.

Și astfel viața lui Cristi prinde un contur de care este mândru după toată experiența acumulată: este prezent la toate taberele copiilor cu dezabilități organizate de Filip și Elena, își conduce propriul job ajutând comunitatea persoanelor cu dizabilități, își întărește colaborarea cu cei de la Caiac Smile, ONG condus de Ionuț Stancovici, om pe care îl apreciază și de la care a învățat enorm cât de frumoasă este viața atunci când ai un scop nobil care luminează drumul. Și cel mai important rămâne determinarea pentru practicarea unui sport la început de drum și visul spre europene, mondiale sau chiar olimpiada de la L.A. Până la linia de sosire nu se ajunge însă doar vâslind. Se ajunge trecând prin furtuni, învățând să nu te temi de valuri și găsind, de fiecare dată, puterea unei noi lovituri de vâslă.

Canotajul seamănă atât de mult cu viața lui Cristi: nu putem controla întotdeauna vântul, valurile sau ceea ce ni se întâmplă, dar putem alege să nu lăsăm vâsla din mână. Iar uneori adevărata victorie nu este să ajungi primul la mal, ci să descoperi cât de departe poți ajunge atunci când refuzi să te oprești. Omul care ajunge să practice canotaj paralimpic nu învață doar să conducă o barcă, ci și să-și redefinească propriile limite. Pe apă, fiecare lovitură de vâslă înseamnă efort, echilibru și voința de a continua, chiar și atunci când traseul pare împotriva lui, pentru că cele mai grele ape ne învață drumul cel mai bine. Iar drumul continuă pentru că deviza de viață este: dizabilitatea nu schimbă caracterul omului, mai degrabă îl întărește, atunci când viața ne expune dincolo de limite. Cristi este omul care acum primește sensul, o viață care a semănat perfect cu canotajul, până la întâlnirea deloc întâmplătoare cu el, pentru a-i arăta că drumul greu nu face victoria imposibilă, ci doar memorabilă, așa cum știu că va fi idealul olimpiadei din L.A.

            Dintotdeauna mi-a plăcut antiteza ca figură de stil. Nu pentru că este o alăturare de perspective opuse, ci pentru că ele sunt opuse doar în aparență, în realitate, ele construiesc un întreg, ca o întâlnire a contrariilor, în cazul de față o poveste. Frumusețea poveștii este atunci când aceste contrarii încetează să se mai opună și ajung să se întâlnească.

            Povestea acestui articol începe la nivel olfactiv printr-o plimbare pe Decebal, bulevard ofertant din punct de vedere culinar și ca perspectivă de socializare, deși eu personal îl prefer doar pentru plimbarea contemplativă zilnică. Îmi place să mă încarc efectiv cu vibrația lui, a zumzetului, a oamenilor care își spun poveștile de mână sau singuri, din gesturi, grimase și zâmbet. Crescută fiind la țară (iată prima antiteză sat/oraș) de o străbunică a cărei îndeletnicire culinară atingea măiestria, m-am simțit atrasă în plimbările mele de un miros foarte cunoscut, cel al copilăriei, al aluatului cald și al prăjiturilor proaspăt scoase din cuptor, dar nu un miros al cofetăriilor de oraș, ci al aburului cald al casei copilăriei mele. Și cum o parte din mine reprezintă curiozitatea pură, pașii m-au condus către Decebal Food Hub. Un loc micuț, intim, plin de savoare și autenticitate. Intrat, admirat, gustat, cucerit pe loc.

            Pe lângă gustul cu adevărat autentic al produselor, sunt anumite locuri care își cântă povestea și oameni care sunt ei înșiși povești de viață. Astfel i-am cunoscut pe Alex și Raluca (a doua antiteză a articolului și vă spun imediat de ce), doi oameni care împreună imprimă modernului Decebalului mirosul amintirilor culinare de altădată. Și acum, Raluca, de profesie educatoare, una cu multă dăruire și dragoste pentru copii, și Alex, multidezvoltat în domeniul HoReCa și cu experiență vastă în domeniu, pun bazele unei afaceri de familie, la care participă aproape toată familia. Ideea faină pornește întâmplător în momentul în care, în preajma unor sărbători, se hotărăsc să își pregătească propriul cozonac. Șocul sau surpriza a fost că a ieșit atât de gustos încât din el se bucură acum o întreagă comunitate. Este momentul acela unic când dintr-o întâmplare se naște ceva frumos. Dorința lor adevărată, cea sufletească să spunem așa, a fost de a face ceva împreună, de a fi unul lângă altul, iar punctul de plecare a fost ales de Univers. Pentru că Alex este un perfecționist și ancorat bine în realitatea domeniului, au urmat cursuri de formare în domeniul culinar, unul dintre cele mai interesante, spune el, a fost cel făcut cu celebrul Nicolae Rotari, trainer la Horeca Culinary School, specializat în patiserie franțuzească, boulangerie și viennoiserie, format la École Ferrandi Paris. De aici a învățat că în pregătirea aluatului chimia este factorul elementar, că armonizarea ingredientelor necesită precizia gramului, iar dospirea la rece este de o importanță esențială în arta culinară practicată la nivel de patiserie. Curios și interesant în același timp să emani căldura și aroma unui produs realizat cu măiestrie prin practicarea unei metode culinare la rece, cumva a treia antiteză a acestui articol. Ce mi se pare mie interesant în tot acest proces este răbdarea, răbdarea cu care își aleg ingredientele, răbdarea cu care își culeg rețetele, răbdarea cu care își așteaptă dospirea, răbdarea cu care se frământă aluatul, răbdarea cu care produsul este copt și mai ales răbdarea noastră, a celor care așteptăm aroma ce trezește simțurile. Locul este ca o mică fabricuță unde totul este la vedere. Mirosul se îmbină cu imaginea ingredientelor, a frământării aluatului, a așezării produselor în tăvi, a scoaterii din cuptor a produselor aburinde, a felierii acestora sub ochi nerăbdători. Clienții fideli întreabă direct de produsele preferate, cei noi le testează cu multă curiozitate. Alex și Raluca trec rapid prin toate rolurile, în timp ce noi îi urmărim cu interes pe scena propriului proiect gastronomic, proiect ce se desfășoară zilnic cu produsele lor reprezentative, dar mai ales de sărbători, când vedete devin cele tradiționale.

            Pe principiul less is more, or let’s keep things simple, produsele nu sunt variate, puține, de înaltă calitate, ele devenind de renume printre cei care trec pragul micuțului local. Preferata mea este focaccia proaspăt scoasă din cuptor, însă aștept cu nerăbdare iarna, când vom testa și ne vom încălzi cu minunatul crumble englezesc, promis de Alex încă de pe acum.

            Afacerile de familie au ceva special, un duh care te cheamă și care cheamă oamenii pentru a forma comunități. Toți cei care calcă pragul acestui loc îi cunosc pe Alex și Raluca, iar ei pe cei care vin și se bucură de produsele lor. Eu nu voi uita momentul în care, mânată de mirosul îmbietor, l-am găsit pe Alex frământând aluat și pe Raluca făcând sărățele. Cu zâmbetul pe buze își prezintă produsele cu modestie, dar cu o convingere a lucrului bine făcut. Am învățat de la ei ce înseamnă să cultivi o idee în pași mici, dar siguri. Ideea vine, ea trebuie întărită prin cunoștințe de specialitate, adusă în realitate printr-o acțiune efectivă și purtată cu drag pe acest drum.

            La Decebal Food Hub m-am întâlnit cu copilăria, în centrul Bucureștiului, am întâlnit doi oameni aparent antitetici, dar cu suflete vibrând la unison, de bunătate, de hărnicie, de dăruire pentru cei din jur și cu o energie care dau locului autenticitatea pe care multe altele nu o au. Despre asta este în definitiv, nu despre afaceri, nu despre marketing, ci despre ei, făuritori de povești, de data aceasta, culinarea. Este locul acela care depășește experiența culinară, acel loc care devine memorie, care rămâne pe retină, a aromei care credeai că va rămâne doar amintire. Aici, tradiția și modernitatea se întâlnesc prin același gust care nu cunoaște granițe, aici regăsești bucuria aluatului proaspăt copt, a socializării și a oamenilor care aduc lumină caldă printr-un aluat dospit bine la rece.

            Trăim într-o eră în care oamenii se află într-o continuă cercetare a descoperirii sinelui, citesc intens cărți cu specific, urmăresc podcasturi care oferă perspective și viziuni interesante, încercând cu ardoare să se identifice cu idei, citate, experiențe ale semenilor, toate acestea menite să îi aducă mai aproape de ceea ce cred ei că sunt cu adevărat sau poate ceea ce își doresc să devină. Vrem răspunsuri care să ne confirme sau infirme dacă înaintăm pe traseul potrivit al vieții noastre sau dacă este nevoie de căutarea altui sens prin care să ne simțim vii. Un prieten foarte drag îmi spune mereu: nu muri din viața pe care nu ai trăit-o. Sună trist, dar totuși este un adevăr valabil pentru mulți dintre noi. Eu cred că asta căutăm cu toții, să simțim că trăim, nu doar că existăm într-o lume în care viața pare că se consumă ca toate celelalte materiale. Dacă ar fi să îi cer ceva vieții în această perioadă, ar fi timp – timp să mă regăsesc, timp să petrec cu cei dragi, timp să dăruiesc bucăți din ceea sunt, timp care să stea în loc pentru momentele de profunzime și conectare cu ceea ce sunt eu.

   Deloc în mod întâmplător și fără o căutare anume, am descoperit recent o expresie cu care m-am identificat aproape complet și cu mult curaj o să afirm că poate fi definiția vieții în esența ei pentru orice ființă umană. Expresia „deadly serious yet playfully alive” circulă în prezent ca parte dintr-un citat atribuit lui Jude Fredman. Am dat înapoi timpul realizând că o mare parte a vieții m-am încadrat serios în prima parte a acesteia, poate ca mulți dintre noi. Am fost deadly serious most of my life. Cu hipercorectitudine, sobrietate uneori, totul era important și serios, viața era o responsabilitate imensă, în urma căreia eu răspundeam pentru toți și toate. Nu ne găsim timp să respirăm, să ne bucurăm, avem de făcut cu temeinicie orice, fără excepție de la regulă și aproape perfect de fiecare dată. Până când te întâlnești cu ziua în care un anumit factor declanșator îți arată că nu este chiar așa. Că ceea ce erai se putea traduce cu un statut sau un rol care trebuia jucat cu seriozitate. Și am îndrăznit să las în viața mea să intre activitatea primordial umană, jocul, începând în mod serios să mă joc. Se spune că abia atunci când lași copilul din tine să se manifeste se realizează marea întâlnire cu tine, iar oamenii în preajma cărora te poți comporta liber în felul acesta sunt cei care pun cărămizi la formarea unui om care poate fi extrem de copilăros, dar în spatele căruia se ascunde cea mai adâncă profunzime. Pare un echilibru haotic, balanța însă este mai dreaptă ca oricând. La o analiză mai adâncă, alăturarea de cuvinte este magistral realizată: deadly lângă serious denotă un soi de negativism al seriozității practicate aspru, pe când playfully alive evidențiază importanța jocului în eliberarea drumului spre a fi. Una fără alta nu se poate, dar împreună descriu o combinație potrivită omului contemporan. O astfel de energie atrage în sine și poate deveni contagioasă pentru cei care aleg să adune în jurul lor oameni care pot fi descriși prin această sintagmă.

            Interesant pentru mine este că am păstrat partea serioasă atât cât viața să nu devină o joacă de copii, dar am ales să o trăiesc cu o bucurie puerilă nefiltrată, care a făcut ca totul să se schimbe în mine și în afara mea. Responsabilitățile privite cu jovialitatea serioasă a ochiului de adult te fac să trăiești frumos. Această descoperire mi-a adus confirmarea, acum la maturitate, că partea a doua a expresiei mi se potrivește mai mult. Se pare că experimentez un mod jucăuș de a simți că trăiesc, sau poate comportamentul jucăuș mă face să simt pulsația vieții așa cum aveam nevoie, dar nu știam. Pentru mine, acum, deadly serious înseamnă implicare totală în lucrurile care contează, completată perfect de o atitudine jucăușă în fața a tot ce vine către mine. Foarte interesant este poziția lui yet, cuvânt de legătură menit să sudeze două proiecții de personalitate în antiteză, ce conturează o fire care cucerește lumea.

            Aceste laturi aparent opuse ale expresiei: profunzime, intensitate și seriozitate, dar fără rigiditate, armonios îmbinate cu spontaneitatea, umorul și pofta de viață, au ca rezultat o personalitate cu adevărat autentică. Această tipologie care poate fi descrisă și printr-o carismă aparte nu este deloc plictisitoare sau sobră, ci mai degrabă un free spirit care alege cu seriozitate de data aceasta să se simtă viu. Paradoxul expresiei descrie de fapt o dualitate a ființei umane, acea persoană care poate coborî adânc în lucruri fără superficialitate, dar care nu își pierde libertatea, spontaneitatea și magnetismul, care o fac să fie irezistibil de vie, plină de lumină și energie. Contrastul acesta este un tot unitar, un întreg, o astfel de personalitate nu trăiește aceste stări pe rând, ci simultan, ambele trăsături coexistând autentic în aceeași persoană. Aici se găsește frumusețea expresiei, iar frumusețea existenței umane constă în alegerea căutării și a regăsirii interioare, fără a uita o clipă că autenticitatea trăirii este atunci când arunci viața în nemărginit ca un joc pe care îl joci cu reguli serioase.

Let’s pursue serious goals while keeping a playful soul!

Există evenimente care ne scot din comoditatea rutinei zilnice, care cer mai mult de la noi. Poate motorul pornește mai greu, dar, la finalul drumului, cu toții știm că a meritat efortul. Faptele bune se fac individual, dar cele mai importante se desfășoară în comunități, pentru că, în esență, multiplicarea energiilor pozitive către o cauză aduce cu sine speranță, bucurie și convingerea că nu există singurătate în suferință.

Ziua de duminică, 2 august 2026, stă mărturie celor spuse mai sus. Evenimentul dedicat Aminei a demonstrat cum toți suntem pentru unul. Pe principiul luminii adăugate, candle next to candle brings more light. Nu contează puterea luminii, notorietatea oamenilor prezenți la eveniment, fiecare a adus valoarea lui umană și a pus-o în slujba unei cauze care a devenit a noastră, a tuturor.

Am interpretat roluri diferite pe aceeași scenă: greii fotbalului românesc au jucat pe teren, iar noi, adiacent, prin acțiuni multiple, de la licitații pentru echipamente, tombole, donații, promovarea evenimentului sau chiar prin simpla prezență bogată în zâmbet și simțire, am reușit să transformăm momentul într-o sărbătoare a generozității și compasiunii. Acest gen de manifestare este unică pentru fiecare dintre noi. A Aminei a fost despre unitate, altruism și emoție pură.

Rămânem în suflet cu zâmbetul ei cald în brațele părinților și bunicilor din care s-au revărsat râuri de emoții, cu explozia bunătății umane primite din partea celor prezenți, dar și a celor care, din culise, au transmis că ne sunt aproape. Astfel de lupte nu se termină aici, sunt doar mici războaie câștigate, iar pentru aceasta vă mulțumim tare, pentru că ne aduce în suflet puterea de a merge spre victoria finală, indiferent care ar fi aceasta.

Există o expresie în engleză care îmi place foarte mult: less is more, m-am ghidat mult timp după ea, mi-a luminat multe dintre deciziile importante pe care le-am luat de-a lungul timpului. Însă acum, more has to be more. Am scris în urmă cu ceva vreme despre Amina, iubita mea nepoată, și lupta ei pentru o normalitate pe care mulți dintre noi nu o mai apreciem. Aceea în care mersul este pasul spre viitor, în care cuvântul este expresia interiorului captiv, în care privitul spre lumea exterioară este conștientizarea frumuseții ei, în care zâmbetul este conectarea cu cei dragi și, mai ales, în care a fi nu înseamnă a exista doar, ci a trăi cu adevărat viața.

Pentru toate acestea pe care noi am uitat să le apreciem, Amina luptă în fiecare zi, iar lupta ei formează comunități în care oamenii își unesc sclipirile interioare pentru a-i lumina ei drumul. De aceea more has to be more, de data aceasta. Noi trebuie să fim mulți pentru ca ea să poată trăi în independența specifică oricărei ființe umane și să ne dăruiască răsplată sufletului puterea ei, perseverența și răbdarea care îi conduc parcursul.

Uneori, un meci înseamnă mai mult decât un scor. Înseamnă speranță, solidaritate și șansa de a schimba o viață. Duminică, 2 august, ne adunăm pe teren pentru Amina Elena. Fiecare pasă, fiecare ropot de aplauze și fiecare gest de sprijin o apropie de visul ei. Vom juca pentru o victorie care nu se măsoară în goluri, ci în speranță, o victorie la care vă așteptăm să demonstrăm că binele se construiește în echipă, una mare, pentru o inimă de campion ce joacă pe terenul vieții.

Poveștile despre oameni se scriu frumos, ating inimi, personajele prind viață. Patina timpului însă lasă loc reflecției asupra trăirilor interioare care nu se spun pe loc, ele au nevoie să fie sedimentate, analizate poate de subconștient, pentru a afla care este motorul ce ne trage spre a face binele necondiționat. Răspunsurile pot fi multiple, se spune că o facem pentru noi, pentru ego-ul interior, cel care strigă că are nevoie de o validare, de ceva care să îi asigure înaintarea în viață cu sens. Eu cred că răspunsul este mult mai profund de atât.

Când te îndrepți spre o experiență de voluntariat, cum a fost cea din Tabăra veseliei pe roți, gândul de plecare poate fi teama și întrebarea constantă dacă ceea ce ai tu de oferit este suficient și necesar. Intri în sală în timp ce toți ochii se îndreaptă spre tine, te prezinți și știi că misiunea ta atunci începe, cu primul cuvânt adresat, cu primul zâmbet stors din privirile celor prezenți, cu o primă glumă menită să spargă zidul necunoscutului și să creeze conexiunea. Din acel moment tu știi că ești acolo pentru a mângâia în primul rând suflete, că în inimile lor va rămâne gravat pentru totdeauna omul pe care tu alegi să îl dăruiești și mai știi că la capăt de linie este împlinirea ta.

Începi stângaci, dar te liniștesc emoțiile celor prezenți. Și ei le au, sunt acolo, le întrezărești. Cea mai bună strategie este să le dai curs, să se vadă că îți pasă, că ești om înainte de a fi cel care oferă o activitate și că acolo este spațiul perfect în care poți fi tu. Și cu fiecare zi realizezi schimbarea ta interioară, ai găsit răspunsul potrivit pentru tine. Voluntariatul reprezintă drumul spre sinele tău autentic, cu fiecare act tu devii altul, mai bun, mai empatic, mai recunoscător pentru viață, mai înțelegător cu cei din jur, mai puternic (oboseala este o umbră atunci când inima este cea care conduce acțiunea), mai conștient că viața este bucurie și zâmbet nu doar în condițiile perfecțiunii, ci ale comunității în care a fi diferit este, de cele mai multe ori, o binecuvântare. Am văzut zâmbete acolo unde nu credeam că pot exista, dibăcie acolo unde părea imposibil, putere acolo unde nu avea de unde să mai fie, iubire profundă acolo unde rezervorul părea gol, calmitate acolo unde părea furtună, bucurie acolo unde eu vedeam numai suferință. Am învățat de la voi că nu există nu se poate, dacă punem inimă lângă inimă, imposibilul face parte din trecut. Aceste inimi au vibrat cu același scop, pasul de furnică în lume, binele făcut în perimetrul tău, acela care contează și care face diferența.

Am înțeles acum că a face voluntariat este mai mult despre a primi decât despre a oferi, pentru că tu oferi o inimă care în mâinile celor pe care tu crezi că îi bucuri crește în toate cele bune: în iubire, în dărnicie, în întrajutorare, în respect, în comuniune. Că mulțumirile nu trebuie îndreptate către tine, ci către ei, cei care te-au ajutat să devii o versiune mai bună a ta, făcând cel mai simplu lucru cu putință și la îndemâna oricărui om – a zâmbi și a iubi. Iar când cele două sunt prezente, se creează o legătură pe care timpul și lipsa nu o pot distruge. Acolo, prin povestea vieții fiecăruia au trecut oameni care au lăsat amintiri și experiențe de neuitat, la această poveste s-au scris file noi, cu inima. Psihologia spune că una dintre cele mai bune modalități prin care ne putem dezvolta cognitiv este să cunoaștem oameni noi, să explorăm experiențe cu aceștia, să schimbăm viziuni. Aș adăuga cu umilință că ne putem crește și emoțiile în acest sens, dacă acest schimb se pliază pe nevoile și aspirațiile noastre interioare.

Acest articol este o mulțumire pentru cei care au făcut posibilă această experiență, Elena și Filip, în primul rând; prietenei mele dragi Sigrid, care mi-a deschis acest drum pe care ea îl bătătorește de foarte mult timp; copiilor mei, a căror moştenire a umanităţii a început aici; voluntarilor de la care am învățat enorm și care m-au primit cu brațele deschise, învăţându-mă cu răbdare cum să pătrund în această lume nouă pentru mine și, din toată inima mea schimbată, copiilor excepționali din această tabără. Datorită vouă simt să continui să trăiesc văzând viața cu o altă perspectivă, cea în care atunci când te dăruiești, de fapt primești. Inimile voastre, de o puritate desăvârșită, au schimbat una, în curs de mare schimbare.