Autor: Oana

A fost odată ca niciodată o poveste a emoției în cea mai pură formă care a existat vreodată, o poveste cu multe personaje care și-au dat mâna pentru a crea un deznodământ al bucuriei senine, al jocului autentic, al distracției molipsitoare, al plânsului eliberator, al prieteniei pe viață, al schimbării interioare.

Multe au fost personajele, unele principale, unele secundare, altele episodice, dar cele principale au produs schimbarea în inimile celor din urmă, au dat sens vieții, au creat o nouă perspectivă a ceea ce înseamnă să trăiești cu adevărat, nu doar să exiști. Acestea: Gruia cel înțelept, Rareș cel fâșneț, Teo cel iubăreț, Daria cea curioasă, Geri cel pofticios, Emir cel zâmbitor, Cristina învingătoarea de frici, Delia cea descurcăreață, Miruna cea isteață, Adela, sora mai mare😊, Alessia sărbătorita, Robi cel gânditor, Ema cea petrecăreață, Andrei observatorul, înconjurați de Părinții cei neînfricați, Voluntarii cei dedicați, Filip și Elena cei minunați și sponsorii cei devotați, au creat povestea Taberei Veseliei pe roți. Șapte zile ca-n povești au jucat, dansat, explorat, distrat, câștigat ca-n basmele cu feciori de împărat.

În prima zi, cea a întâlnirii cu toții, au pășit timizi spre o experiență a cărei încheiere a lăsat sentimentul regretului că s-a terminat. Și când în inimile tuturor s-a furișat acest sentiment, înseamnă că ei tânjesc încă după trăirile ce au umplut rezervorul de iubire al tuturor. Ceremonia de început a dezvăluit o echipă ca un mozaic uman, menită să devină un tot unitar în cel mai scurt timp. Emoțiile vitejilor noștri au fost securizate puternic, moment în care fiecare a putut să le lase să curgă, să se exprime liber, să se simtă în siguranță, să ne arate cine este fără armură și scut.

În Tabăra Veseliei și a Independenței, zilele au curs ca filele unei povești, fiecare ca un capitol, cu propria experiență, cu propria emoție. Cea de-a doua zi ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine, să ne jucăm cu valorile noastre, cu dorințele, să le împărtășim pentru a descoperi câte avem în comun, cât de asemănători suntem și cât de mult ne putem fi alături unii altora. După-amiezile ne-au mângâiat sufletele și trupurile cu razele soarelui, apa mării și nisipul fin. Caiacul ne-a purtat în leagăn pe mare arătându-ne că viața poate fi trăită lin în condiții ce păreau imposibile la prima vedere.

Că bunătatea, puterea și empatia umană împing limitele spre a demonstra că oricine poate trăi experiențe de neuitat. Pentru că numai împreună putem face acest schimb, activități transformate în posibilități ce oferă în dar bucuria, râsul și speranța unui nou început, în care teama dispare sub curajul împrumutat de la inimă la inimă. Ne-am topit de fericirea unei bălăceli ca înghețata servită sub razele ce ne priveau cu blândețe.

Ziua a treia ne-a vrut artiști. Și ne-a reușit, pictura figurinelor de ipsos a dezvăluit talent, bogăție cromatică, îndemânare și extrem de multă răbdare. Frumoasele picturi au stat strajă la uscat toate celelalte zilele, pentru a ne arăta cât de multe putem face când forțele se unesc. Nu au lipsit jocurile copilăriei: telefonul fără fir, mima, Fazan, pentru a destinde atmosfera și pentru a ne aduce tuturor aminte că în fiecare dintre noi sălășluiește un suflet de copil, iar acela iese la suprafață când jocul este activitatea primordială.

Ziua a patra s-a lăsat cu musafiri: Cristina Decher, psiholog și buna mea prietenă, a venit în vizită în Tabăra Veseliei și a Independenței, a intrat în povestea noastră și a creat noi legături între personajele principale, prin jocuri și voia ei bună molipsitoare.

Momentul de neuitat rămâne cel în care vaporul ne-a purtat în plimbarea pe marea liniștită.

Un autocar zgomotos ne-a dus spre ceea ce a fost un dans pe mare, o libertate trăită cu sentimentul că viața are surprizele ei ce merită să fie așteptate, pentru că tot ce este bun și frumos merită împlinirea în Univers. Glumele căpitanului, pescărușii flămânzi, cormoranii statui și istoria locului ne-au transpus pentru câteva ceasuri într-o lume în care am uitat de zilele cotidiene.

Și pentru că nu există poveste în care personajele să nu treacă niște probe finale, Treasure hunt a fost momentul oportun. Personajele noastre, grupate în 4 echipe fantastice, au trecut prin sabie și foc pentru a fi primele. Ce nu au știut ele este că s-au punctat curajul, voia bună, bucuria, încercarea, spiritul de echipă, empatia și distracția, fapt pentru care cu toții au fost câștigători. S-au înmânat diplome vesele, de curaj și implicare, tuturor, s-au exprimat emoții și trăiri, cu toții am împărtășit o experiență trăită diferit, care a schimbat inimile, făcându-le să vibreze la unison, ca o pânză a prieteniei, pe care copilașii au construit-o prin complimente și gânduri frumoase menite să sedimenteze amintirea fiecăruia în sufletul tuturor.

Ceremonia de final ne-a găsit pe dig, unde ne-am luat rămas bun de la mare, de la briză, lăsând acolo, în nemărginit, toate emoțiile copleșitoare, îndoiala, fricile și am pornit spre casă cu avânt și speranță că numai împreună putem crea astfel de momente care demonstrează tuturor că prietenia învinge.

Cu toții ne-am simțit aici înconjurați de ocrotirea și dragostea Elenei și a lui Filip, cei în a căror inimă mare ne-au făcut să încăpem cu toții, să simțim că fiecare contează la fel de mult, că fiecare este important și valoros, că suntem văzuți și acceptați așa cum suntem în unicitatea noastră.

Nu putem să nu menționăm balul fiecărei seri, în care personajele au dansat înconjurate de baloane de săpun, de veselia voluntarilor și muzica încingătoare de spirite. Una dintre seri a fost dedicată expunerii unor talente remarcabile, s-au recitat poezii ca în Antichitate, s-a cântat, dansat, jucat fotbal, toate pentru a arata lumii întregi câtă măiestrie și potențial ascuns uneori se află în interiorul nostru.

Câștigători am fost cu toții pentru că am avut criterii de departajare curajul, bucuria, distracția, seninătatea și împlinirea de a fi împreună. Nu au lipsit sărbătoriții Alessia, Zalan și Cristina, care au primit în dar pelerine de supereroi, unii adevărate, alții imaginare, dar la fel de reale. Pentru că eroii de lângă noi, de cele mai multe ori, sunt cei care nu poartă pelerină, doar faptele lor stau drept mărturie victoriilor în care se luptă cu viața. Veselia a depășit petrecerile marilor curți împărătești pentru că aici, în Tabăra Veseliei și a Independenței, fiecare personaj se manifestă liber și este apreciat la adevărata lui dimensiune umană. Și, ca orice domni și domnițe de la castel, nu au lipsit jocurile domnești, printre care, tir cu arcul. Maestrul de ceremonii, Filip, s-a asigurat că fiecare va dobândi deprinderile necesare atingerii țintei sub uralele de bucurie are privitorilor.

Ultima zi la palatul de la malul mării a ajuns, caleștile au pornit spre casă, cu regretul că povestea aceasta a luat sfârșit. Dar magia stă în mâinile povestitorului, care nu încheie povestea, poate doar volumul 1, ci îi lasă final deschis astfel încât personajele să știe că se pot întoarce în timp în amintirea acesteia, dar privind mereu spre următoarea mult mai frumoasă. Pentru că poveștile noastre au personaje adevărate, cu emoții adevărate, care au trăit aievea aceste întâmplări, doar autorul, folosindu-se de imaginația lui, reface șirul din cuvintele rostite din sufletele copiilor, voluntarilor și părinților din spatele cortinei trase. Aplauzele se aud în liniște, sunt pentru noi toți, pentru dedicare și implicare sufletească în primul rând. Astfel de povești apar când oamenii văd limpede doar cu inima lor. Semnat, Profa taberei.

Există momente când viața schițează drumul pe care îl vom urma, ne dă semnale, aduce oameni, contexte care rămân în noi, pentru a deveni conștientizări în viitor. Când ai 9 ani și stai la semafor în timp ce un copil îți șterge parbrizul mașinii părinților, mintea ta plasează în Univers, încă de timpuriu, o sclipire de idee, aceea că tu vei ajuta copiii când vei crește, sub orice formă, intenția a fost plasată în imaterial și te va trage, ca o undiță, până la întâlnirea cu visul tău.

Despre acest om lumină, care din copilărie trăiește pentru a ajuta copiii, scriu astăzi, pentru că nu am întâlnit până acum o forță mai puternică în a face binele precum cea a Ralucăi Popa. Determinarea ei începe de atunci, de la 9 ani, și se materializează fără încetare prin toate proiectele pe care le desfășoară în prezent, dar și cele care sunt plasate în așteptarea materializării.

Ca orice vis să devină realitate, pașii sunt aceiași, multiple încercări, eșecuri, reușite, un adevărat puzzle de oportunități ivite și experimentate menite să refacă întregul. Dar până acolo începutul poveștii este cel al unui om care practică voluntariatul ca pe o misiune, sub orice formă, ajutând copiii din secțiile de oncologie, fiind instructor de dans sportiv pentru cei cu Sindrom Down, sprijinind diferite fundații și studiind această afecțiune pentru care simte acel ceva inexplicabil care generează magnetism. Povestește că nu a întâlnit în nicio ființă umană atât de multă bucurie pentru viață, sinceritate, bunătate, emoție ca în zâmbetul unui copil cu Sindrom Down. Acolo, lumea se oprește pentru a-și manifesta frumusețea adevărată, măștile cad, iar noi aflăm poate pentru prima dată cum ar trebui să fim cu adevărat, naivi, autentici, copilăroși și fericiți.

Prin absolvirea facultății de psihologie și a unui master în logopedie, Raluca pornește în călătoria practicării binelui la propriu. Este tânăra care își cară trolerul cu recuzita de logoped, în tramvaiele bucureștene, prin zăpadă, caniculă, ploaie, pentru a ajuta copiii cu probleme pe partea de limbaj, dar și adulții care au rămas în suferință în urma unui AVC. O face cu pasiune, entuziasm, dorință. Ceea ce pentru ea era o împlinire, pentru famile părea un chin. O mamă nu își poate vedea fiica practicând aceste drumuri considerate epuizante și aprinde scânteia înființării unei clinici proprii, a unui loc al ei, care să o reprezinte și în care își poate crea o microlume, care va deveni până la urmă un macrounivers.

Macrouniversul de astăzi este construit pe echilibrul cu care Raluca și-a susținut visul în mod constant. Acesta poartă numele Dinamic Equilibrium. Aici tăcerea prinde glas, liniștea se transformă în zgomot, viața se dorește vie cu adevărat. Pentru că într-o lume în care cu toții vrem liniște, Raluca împreună cu echipa creată iubesc sunetul și îi caută vibrația. Majoritatea copiilor care intră în această clinică suferă de apraxie verbală, o tulburare neurologică în care o persoană știe ce vrea să spună, dar creierul nu reușește să coordoneze corect mișcările necesare pentru vorbire. Ca și cum ființa este captivă în propriul corp, strigătul este lăuntric, puterea de emitere slabă sau inexistentă. Aici, Raluca nu este doar un terapeut ce excelează în ceea ce face, este un întreg, ce coordonează o echipă construită minuțios, pentru a aduce adâncul trăirilor umane la suprafață, pentru a crea legătura dintre lumea interioară și cea exterioară, prin sunet, prin silabă, prin imagine, prin cuvânt și, în cazurile fericite, prin propoziție. Oamenii care îi cunosc valoarea și care vin cu propriii copii spre a primi un diagnostic și plan de tratament întâlnesc un om care frapează la prima vedere prin simplitatea exterioară, ca apoi experiența și măiestria cu care practică acest dar să întărească încrederea și să motiveze colaborarea.

Cercetarea și dorința de a excela au adus-o aproape de fondatorul metodei VML (Verbal Motor Learning), dr. Elad Vashdi. Această metodă consideră vorbirea ca pe o abilitate motorie complexă, învățând creierul să controleze și să execute mișcările musculare necesare pentru a emite sunete, silabe și cuvinte. Colaborarea și prietenia dintre cei doi devin o misiune, aceea de a aduce în România eminența în diagnosticarea și tratarea diferitelor tulburări de limbaj. Viziunea Ralucăi ca logoped și terapeut VML senior este însă una mult mai vastă, bazându-se în primul rând pe o intuiție întărită puternic de studiu, cercetare și aplicare constantă a metodelor. Moștenirea pe care Raluca dorește să o lase nu se referă doar la partea teoretică a metodelor utilizate, pentru că aplicarea oricărei metode implică în primul rând relația cu copilul, crearea unui mediu de siguranță și echilibru în care acesta poate înregistra achiziții și dezvolta abilități care să ateste progresul. În clinică, Raluca este motorul, ea manageriază, evaluează, practică terapia, alină suflete de copil și părinți, dar, cel mai important, extrage progresul chiar și din cazurile complexe, ținând cont de ritmul și trăirea interioară a micilor pacienți.

Aceștia primesc, pe lângă muntele de energie, calitatea unui act terapeutic practicat la cel mai înalt nivel, asta pentru că Raluca a dorit să atingă cumva desăvârșirea în chemarea pe care se simte norocoasă că a descoperit-o de timpuriu și pe care o va dezvolta într-o învățare pe durata întregii vieți.

Mergând pe o intuiție fantastică și o simțire profundă a sufletului de copil, Raluca știe că înainte de cogniție este emoția, iar ea este cea dintâi în orice relație interumană. În clinica Dinamic Equilibrium, emoția și profesionalismul îşi dau mâna în fiecare zi, iar copiii cu diverse afecțiuni, întârzieri severe în dezvoltarea limbajului, tulburări de vorbire asociate cu nevoi speciale, dificultăți de control oral-motor, apraxie verbală sunt preluați de un om a cărui menire este de a aduce speranța acolo unde pare că lumina s-a stins, pentru că lumina este în ea.

Se spune că oamenii măreți au visuri mărețe. Al ei se traduce simplu: Eu vreau o școală care să funcționeze ca un centru de incluziune pentru copiii cu nevoi speciale. Raluca știe, România excelează în terapie, dar nu în șanse oferite spre un viitor adaptat nevoilor copiilor cu dizabilități, iar primul pas în realizarea acestui vis este Academia octopus, un loc în care de un an 8 copii petrec 5 ore pe zi beneficiind de activități de dezvoltare atât pe arii sociale, emoționale, ale vorbirii, cât și academice. Ca și cum tentaculele unei caracatițe se unesc într-un trunchi comun, în care copiii cu dizabilități primesc planuri individualizate pe nevoile lor. Aici elementele de fonetică, citire în gând, scris, matematică și-au găsit drumul spre lumină, într-o formă în care îmi demonstrează mie ca profesor că dezvoltarea academică nu ține cont de afecțiune sau boală, nu are limite, pentru că omul poate crea o multitudine de posibilități prin care învățarea poate fi realizată, trebuie doar să ne dorim cu adevărat. Mintea acestor copii și-a găsit glasul pentru că un om trăiește zi de zi visul de a-i ajuta, de a crea o normalitate în care nu există noi și ei, ci doar împreună.

Această academie este dovada că, atunci când avem conștiința lucrului bine făcut și a nevoii interioare de a ajuta, ușile se deschid pe principiul dacă oportunitatea nu bate, construiește tu o ușă. În cadrul acestui proiect se implementează metoda și programele personalizate MDT (Multidimensional Therapy) activând toate ariile de dezvoltare, motricitate fină și grosieră, arie cognitivă, vorbire, funcționalitate și independență, limbaj expresiv, cu o echipă de terapeuți care au învățat să găsească soluții și să se adapteze la fiecare nouă provocare.

Nu pot să nu menționez implicarea ei în Proiectul Național „Limba sus” dedicat implementării și dezvoltării metodei VML, alături de dr. Elad Vashdi și Paula Mamina Chiriac, având ca scop principal tratarea apraxiei verbale folosind analiza, tehnici manuale, principii de învățare motorie și principii unice de predare. Toate aceste direcții în care pășește descriu un om care dorește să atingă excelența prin perseverență, muncă și învățare continuă, toate ascunse sub imperiul unui zâmbet în care dăinuie dragostea fără margini pentru ființa umană.

Interesant este că în clădirea oricărui vis avem nevoie de aliați. Al Ralucăi, pe lângă forța ei interioară, este Dorin, soțul, care este la rândul lui un terapeut desăvârșit. Împreună creează un dans, pentru că începutul lor a fost un dans. Misiunile fiecăruia, deși aparent separate, sunt un întreg. O susținere reciprocă tandemică, menită să răspândească binele pe arii aparent diferite, dar asemănătoare, face din cei doi o echipă în care respectul pentru pasiunea, visurile și munca celuilat devin un crez. Nu poți excela, nu poți deveni cea mai bună versiune a ta dacă omul de lângă tine nu crede în ceea ce faci cu pasiune, nu crede în tine și în idealurile tale. Iar ei cred unul în celălalt. Motorul lor zilnic este Diana, fiica lor, un munte de veselie, ascunsă în ochii cerului și buclele soarelui. Ea va afla într-zi, dacă poate încă nu știe, că părinții ei trăiesc pentru a face binele, pentru a ajuta semenii, clinicile lor fiind locuri construite în jurul oamenilor, nu al tratamentelor.

Raluca a devenit profesionistul și omul lumină despre care aș putea spune nu doar că practică MDT, ci că reprezintă un mozaic de umanitate, putere, iubire, seriozitate și devotament, o dezvoltare multidimensională umană. Pentru ea copilul este un întreg construit din emoție și cogniție. Nu poți ajunge la ultima fără a trece prin prima, pe principiul dacă vrei să le câștigi mințile, câștigă-le inimile, iar o inimă ca a ei cuprinde toate bătăile celor pe care le-a vindecat. Determinarea ei este contagioasă, fiecare cuvânt articulat cu putere este o viziune, deoarece, pentru ea, cuvântul este forța supremă, menită să extragă gândul și emoția captive în corpul copiilor care îi trec pragul clinicii, așa cum propriul vis nu a rămas captiv în propria minte, iar acum se manifestă aievea.

Ce apreciez cel mai mult la oameni este o calitate sau poate mai degrabă o valoare pe care o întâlnesc din păcate din ce în ce mai rar – autenticitatea. Curajul de a da deoparte orice mască impusă de societate sau de propriul eu pentru a ne încadra în tipare care de cele mai multe ori nu ne reprezintă. Călcăm pe sufletul nostru pentru validarea care nu ne aduce fericirea, facem binele în condiții care nu ne reprezintă și, în cele din urmă, viața devine doar o supraviețuire. A fi liber de norme impuse și a ajuta în termenii tăi, ce te definesc ca om, face ca ajutorul să îți creeze un renume, să fii tu și nimeni altul ca tine. Viața nu ne cere să fim cuminți, perfecți, ci prezenți cu tot ceea ce suntem, suflet, inimă și un trup care le poartă pe toate. Viața nu ne vrea aspri cu noi, critici, etichetați de noi înșine, ci veseli, asumați, cu o bogăție imaterială dăruită celorlalți din poziția în care noi nu ne pierdem identitatea.

Următoarea poveste mi-a adus în față un om autentic cu adevărat. Care a ales conștient să rămână fidel propriilor valori și trăiri într-un stil care a căpătat unicitate și care îl reprezintă oriunde îl poartă pașii. El este Marius Stratulat. M-aș putea opri aici, numele spune deja enorm, dar voi continua povestea, așa cum îi place lui, nu cu note grave, fără drame existențiale, ci cu umor și pe alocuri ironie, pentru că viața este mișto și merită trăită, indiferent în ce situații ne aduce.

2011. 21 de ani… joc de cifre neîntâmplător, Marius suferă două accidente care se succed la distanță de 6 luni. Primul, accident auto în staționare, pare să fie dat ca o inițiere a ceea ce urmează să fie definitiv, un definitiv care va defini complet un destin ales doar pentru el. Durerile, suferința, zbuciumul inițial sunt acolo să ne fie punct de reper pentru ceea ce am putea numi lovitura finală, menită să închidă perspectiva, numai că, pentru Marius, ea este deschizătoare de drumuri. Al doilea accident, moto de data aceasta, devine cumva prelungirea primului, ambele creează povestea. Primul reprezintă introducerea, iar al doilea punctul culminant, intriga, ce duce la un deznodământ din care acum izvorăsc binele făcut la un nivel de calitate înalt și tovărășia autentică, pentru că Marius este tovarăș de viață pentru toți cei care beneficiază de ajutorul lui, un mentor, un punct de reper, un pilon.

În urma celui de-al doilea accident, Marius intră în comă, din care iese în mod repetitiv datorită unor proceduri medicale făcute pe viu. Primii salvați, plămânii, aerul de care avea nevoie pentru a respira şi a lupta pentru un adevăr aflat întâmplător de la femeia de serviciu din spital: ești paralizat. La 21 de ani, cu o viață de tânăr trecută sumar prin fața ochilor, primul gând este încheierea socotelilor printr-o cerință scurtă: doresc o seringă goală. Numai că oamenii din jur știu, condiția necesară supraviețuirii când gândul morții îți trece prin minte este câștigarea fiecărei zile, iar Marius nu a primit seringa, ci darul fiecărei zile până când gândul s-a risipit. Urmează drumul operațiilor și al speranței năruite. Acceptarea adevărului, a contextului în care se afla, era primul pas în descoperirea soluțiilor. Sunt lucruri care nu se spun, dar mă întreb ce simte un tânăr iubitor de viață când în toate cele fiziologice depinzi de alții, preferi să trăiești în rahat decât propria mamă să îți fie sprijin. Cine poate cuprinde durerea, rușinea, teama de a nu mai fi bărbat din inima unui tânăr care trebuie să se adapteze la o nouă realitate? Cum trebuie să vibreze inima când mergi agățat de mașinile prietenilor, tu fiind în scaun rulant, și cel mai crunt, cum simți golul când toți cei de până atunci își micșorează numărul la 0. Din toți, niciunul nu rămâne, pentru că ești în scaun rulant. Întrebări la care noi, cei care citim acest articol, nu putem răspunde, dar putem citi sufletul acestui tânăr extraordinar și războiul interior menit în definitiv să îl facă mai puternic. Pentru că Marius s-a ridicat din toate dezamăgirile celor dragi. Fiecare lovitură devine o determinare, un mic pas spre visul de a nu deveni spectator la propria viață, atunci când fix asta ți se spune că se află la capăt.

O fundaţie îl introduce într-o lume a posibilului prin voluntariat, prin sport, prin adaptabilitatea la noua viață cu care începe să se joace. El și viata își creează propriile mișcări ca pe o tablă de șah. Viața dă șah, Marius tânjește spre mat și asta se va întâmpla. Când colaborările cad și dezamăgirile curg este de înțeles că drumul trebuie reconfigurat. O scurtă experiență în Anglia și sfatul medicilor de a deveni observator la tot ceea ce se întâmplă acolo și a implementa în țară aprind scânteia. Tot ce a învățat împreună cu voluntarii și experienţa din străinătate au pus o cărămidă la construcția posibilului din imposibil.

Se spune că în realizarea oricărui vis, oricărei dorințe, avem nevoie de susținere, de un aliat. Pentru Marius, acesta este Nicu Chiosu, Neni cum îi spun cei dragi. Un fel de relație de completare reciprocă, ce îi lipsește unuia, are celălalt, dar, mai mult decât atât, o camaraderie, un concept mai vechi ce are la bază ideea toți pentru unul și unul pentru toți. Se susțin reciproc în derularea proiectelor din care reiese acum un imperiu al umanității.

Pornind de la nimic, nici măcar de la speranța că poate face ceva notabil în viață, a apărut Marius Stratulat ca fondatorul și inima din spatele lanțului de clinici MSN Life Services pentru recuperare medicală și a asociației Help to Heart, care își dedică eforturile incluziunii sociale și reintegrării persoanelor cu dizabilități în societate și pe piața muncii.

Marius nu vede dizabilitatea ca pe un obstacol, ci ca pe o oportunitate de a face o schimbare pozitivă. Mare parte din echipă este formată din persoane cu dizabilități, cei pe care se poate baza cel mai mult. Dorința lui a fost să creeze o lume în care persoanele cu dizabilități nu mai sunt excluse nici de societate, nici de propriile lor bariere. A creat programe de dezvoltare personală, life coaching, educație sexuală și reintegrare socială, prin care toți membrii echipei îi învăță pe oamenii cu dizabilități locomotorii că totul poate fi un reînceput normal. Marius mărturisește cu multă considerație față de echipă că îi place să apese butonul prin care pleacă salariile personal, pentru că toți acești oameni muncesc pentru visul lui.

În anul 2015, au înființat Medical Services for Neurology, care are ca activitate principală comercializarea dispozitivelor medicale, dispozitive de mers, dispozitive urinare, dispozitive și tehnologii asistive, precum și produse de îngrijire corporală. Acești oameni-lumină susțin un întreg sistem în care persoanele cu dizabilități sunt purtate pe aripi într-o societate în care se face prea puțin pentru ei.

Aici, oamenii primesc ajutor decontat de casa de asigurări, cu un complex de servicii ce funcționează ca un puzzle. Pentru că cei doi știu că, în momentul în care ajungi într-un scaun rulant, nu doar corpul a cedat, emoționalul și psihicul sunt tot acolo. Iar dacă cele din urmă luptă spre victorie, trupul găsește resurse.

Și asta nu este tot, pe lângă luptele sociale și civice, duce lupte inclusiv cu poluarea din sudul Bucureștiului. Înființează asociația Iar miroase, în care se luptă împotriva mafiei gunoaielor, a poluării, prin activități și proiecte de protecția mediului, cu multe reușite la activ. Marius este pretutindeni, lupta lui este continuă, militează pentru a duce visul la un alt nivel și merge oriunde este nevoie pentru a face asta. O face într-un mod autentic, dar care are la bază mult studiu și experiență de viață activă, în care nu stăm să gândim ce facem, ci chiar facem în timp ce gândurile rulează.

Nu am putut să nu mă întreb cum, de unde atât de multă putere, cum arată căderile unui om care a reușit să facă atât de multe dintr-o poziție în care mulți poate nu ar face nimic. Răspunsul este că mintea a fost tot timpul ocupată la ceea ce a făcut și studiat, 4 facultăți la activ, învățare permanentă, prea puțin timp de research, mai mult văzând și făcând. Muzică tare pe canapea când oboseala își arată colții. Dar cel mai important, atunci când iubești ceea ce faci cu adevărat, când toată energia ta se îndreaptă spre binele făcut aproapelui, toate ți se întorc precum un bumerang. Viața ți le dă înapoi, ea nu rămâne datoare, când crezi că ți-a luat totul, de fapt ți-a dat totul. Ți-a luat posibilitatea unei vieți normale, ți-a dat o viață cât o poveste, ți-a luat oameni dragi, ți-a dat însutit și de o calitate net superioară, o familie cât pentru toți cei pierduți, ți-a luat banii, dar te-a recompensat pe măsură. Condiția esențială, o inimă sinceră, dăruită celor aflați pe drumul parcurs de tine.

Consider că cel mai bine poți ajuta din poziția celui care a fost acolo. Viața autentic trăită este cea care m-a prăbușit, din care m-am ridicat, din care am învățat pe brânci și din care dăruiesc celor care se află acum unde am fost eu. Ce poate fi mai frumos decât să sădești speranță, bucurie, cunoștințe, soluții concrete de viață în sufletul unui om care crede că parcursul s-a încheiat, să aduci zâmbetul acolo unde a apus, să dai sens acolo unde pare că nu mai există!

Pentru mine, Marius Stratulat este o energie explozivă, o dovadă vie că determinarea și energia plasată într-un vis, susținută puternic de muncă, răbdare și perseverență, poate muta munții. Pentru că lupta lui de până acum a mutat munții într-un domeniu în care, în România, din păcate a fost o pace, poate prea multă pace. Oamenii care sunt norocoși să beneficieze de serviciile de înaltă calitate din clinicile de recuperare au câștigat mai mult, au câștigat un om, de la care au învățat înainte de toate să se bucure de viață, să aibă o viziune în care să creadă și să lupte pentru ea.

Să nu uităm pactul de peste cinci ani când vom vorbi despre spitalul tău în același loc, eu știu, am simțit că nu te vei opri aici, am simțit dorința izvorâtă uneori din frustrarea că ajutorul nu vine din mai multe direcții, dar drumul tău este unul, visul tău este unic, la fel cum ești și tu, jocul tău de șah e încă în desfășurare, dar nu este cu viața acum, miza este viața altora, pentru care tu joci până câştigi.

Uneori, poveștile sunt bucăți din noi, ipostaze în care ne aflăm în anumite momente ale existenței noastre atunci când slovele aștern de fapt interiorul creatorului și mai puțin firul narativ în sine. Când scriem, trăim cu falsa impresie că rândurile sunt despre ei, cei căutați, descoperiți, dar în fapt este despre poziția inimii în care ne aflăm noi, cei care decidem să așternem în cuvinte siluete sufletești care ascund în umbră emoțiile profunde ale ipostazelor în care eul creator dorește să construiască portrete ale oamenilor lumină.

Povestea celui care scrie începe cu întâiul gând, cu determinarea de a revărsa ideile ce prind viață în emoție. Din acel moment, fiecare etapă este definitorie în structurarea istorisirilor. Am crezut cu tărie că ele determină fluxul creator, dar acum susțin că narațiunile se scriu cu inima autorului, cu tipologia umană gravată prin întămplări, emoții, locuri, întâlniri cu oameni de-a lungul vremii. Toate creează acest puzzle din care se revarsă, unii ar spune talentul, eu l-aș numi dorință de expunere treptată a unor incizii sufletești.

Primul semn, întâlnirea cu cartea, cu citatul care determină vibrația interioară cu care sufletul se identifică pe loc, „limpede nu vezi decât cu inima”.

Drumul poate părea un întuneric așternut ca un tunel plin de incertitudini, temeri, nesiguranțe spre care zâmbim ca o sfidare, declarând război direct unor trăiri menite să aducă retragerea.

Până când instrumentul și foaia se întâlnesc în timp ce ființa caută inspirația oriunde inima vede limpede.

Pornești singur, în locuri altădată pline de zarvă umană, tipologii diverse, căutând lumina și întâlnirea cu sinele, privind din când în când spre trecut, cu zâmbet și resemnare, dar cu atracția luminii de la capăt.

În haos, scrisul devine liniște, refugiu, revărsare, inspirație.

În natură, în social, în vibrația străzilor, în tropăitul tocurilor pe scări, în mulțime și singurătate, motorul este pornit, el nu mai poate fi oprit, inima se varsă în scris, mânată de notele piesei preferate: „pune mâna și scrie”.

De aici, autorul se identifică în primul rând cu sinele descoperit, cu imaginea nou creată, îi place ce vede, este în simbioză cu el însuși, imaginea este completă.

Povestea se scrie mai departe, dar cu alte note personale, menite să facă distincția între început timid și continuare în putere, cu o inimă conturată de experiența întâlnirii cu lumea slovelor, a cărților și a oamenilor lumină. Poate că de acum autorul însuși a devenit și el unul dintre ei.