Uneori, poveștile sunt bucăți din noi, ipostaze în care ne aflăm în anumite momente ale existenței noastre atunci când slovele aștern de fapt interiorul creatorului și mai puțin firul narativ în sine. Când scriem, trăim cu falsa impresie că rândurile sunt despre ei, cei căutați, descoperiți, dar în fapt este despre poziția inimii în care ne aflăm noi, cei care decidem să așternem în cuvinte siluete sufletești care ascund în umbră emoțiile profunde ale ipostazelor în care eul creator dorește să construiască portrete ale oamenilor lumină.
Povestea celui care scrie începe cu întâiul gând, cu determinarea de a revărsa ideile ce prind viață în emoție. Din acel moment, fiecare etapă este definitorie în structurarea istorisirilor. Am crezut cu tărie că ele determină fluxul creator, dar acum susțin că narațiunile se scriu cu inima autorului, cu tipologia umană gravată prin întămplări, emoții, locuri, întâlniri cu oameni de-a lungul vremii. Toate creează acest puzzle din care se revarsă, unii ar spune talentul, eu l-aș numi dorință de expunere treptată a unor incizii sufletești.
Primul semn, întâlnirea cu cartea, cu citatul care determină vibrația interioară cu care sufletul se identifică pe loc, „limpede nu vezi decât cu inima”.
Drumul poate părea un întuneric așternut ca un tunel plin de incertitudini, temeri, nesiguranțe spre care zâmbim ca o sfidare, declarând război direct unor trăiri menite să aducă retragerea.
Până când instrumentul și foaia se întâlnesc în timp ce ființa caută inspirația oriunde inima vede limpede.
Pornești singur, în locuri altădată pline de zarvă umană, tipologii diverse, căutând lumina și întâlnirea cu sinele, privind din când în când spre trecut, cu zâmbet și resemnare, dar cu atracția luminii de la capăt.
În haos, scrisul devine liniște, refugiu, revărsare, inspirație.
În natură, în social, în vibrația străzilor, în tropăitul tocurilor pe scări, în mulțime și singurătate, motorul este pornit, el nu mai poate fi oprit, inima se varsă în scris, mânată de notele piesei preferate: „pune mâna și scrie”.
De aici, autorul se identifică în primul rând cu sinele descoperit, cu imaginea nou creată, îi place ce vede, este în simbioză cu el însuși, imaginea este completă.
Povestea se scrie mai departe, dar cu alte note personale, menite să facă distincția între început timid și continuare în putere, cu o inimă conturată de experiența întâlnirii cu lumea slovelor, a cărților și a oamenilor lumină. Poate că de acum autorul însuși a devenit și el unul dintre ei.
