De-a lungul râului Slănic, în blânzii munți ai Buzăului se află o comună cu nume pitoresc, Lopătari. În aceste peisaje mioritice, cu oameni ai muntelui strașnici și muncitori, este o căsuță pe un deal în care viața răsună din plin. Râsete de copii în ecouri cristaline se îngână cu sunetul vântului din pădurile ce îmbracă încă în decoruri spectaculoase versanții domoli.
Acolo am întâlnit-o pe Alina, un monument de credință, putere și emoție, care s-au dovedit a fi calități indispensabile unei experiențe ce îți poate schimba viața în mod considerabil. Povestea ei începe cum nu se poate mai frumos, cu darul vieții pe care îl primește când află că este însărcinată în două luni cu cel de-al treilea copil. Două formațiuni suspecte la nivelul gâtului aveau să o conducă însă pe drumul aflării unui diagnostic crunt: limfom Hodgkin în stadiul 2. Analize, drumuri istovitoare la specialiști, multă durere, totul pentru a fi pusă în fața unei decizii cruciale, care o va defini atât ca om, cât și ca mamă: A păstra sau nu viața ce crește în tine?
Au urmat clipe pline de emoții greu de exprimat în cuvinte pentru întreaga familie. Decizia a fost însă rapidă și de nestrămutat: „Eu de aici merg doar cu Dumnezeu de mână”. Pus în fața unei situații extreme, în care putea rămâne fără soția mult iubită și mama celor doi copii, Matei și Petruț, Adi, soțul Alinei, a ales să îi fie alături cu multă dragoste și respect pentru alegerea făcută. Suferința prin participare poate merge, de cele mai multe ori, în două direcții: spre unitate sau dezbinare. În cazul lor, experiența suferită scoate la suprafață dragostea bine consolidată dintre doi soți care își unesc forțele în lupta pe care o poartă cu demnitate și determinare.
Sarcina a decurs normal, iar Teodor s-a născut într-o zi de iunie, când a cunoscut dragostea și puterea din ochii mamei sale. Doar că, așa cum era de așteptat, lupta abia începea. Boala avansează rapid, iar medici minunați, care i-au fost alături pe tot parcursul sarcinii, i-au respectat și susținut alegerea, trebuie să acționeze în contratimp. Urmează luni de chimioterapie și tratamente specifice, care pe Alina nu o doboară. Am găsit-o de fiecare dată ca o Forță continuă, cu un zâmbet luminos, arătând spre cele trei minuni și spunând constant că ei sunt motivul și puterea din spatele luptei. Prima parte a tratamentului nu dă rezultatele așteptate, urmează o alta, în urma căreia se întrevăd licăriri de speranță.
La ultima noastră întâlnire petrecută recent mi-a spus, cu ochii plini de emoție, lacrimi și cu brațele larg deschise: „Am un CT curat”. Avea privirea unui învingător blând, din care izvorau sclipiri specifice lor, oamenilor-lumină. Lupta ei este unică, povestea ei la fel, una care începe și se sfârșește cu două ecouri de plâns: unul de durere și altul de bucurie. Viața învinge din nou, în lumina ei infinită.
Las în urmă căsuța din deal, păstrând cu mine vioiciunea privirilor care mă urmăresc și multă speranță pe care, atunci când pare că nu există, Cineva o picură peste noi din plin.