Întotdeauna am iubit marea, are ceva care mă atrage, ceva care mă face să îi simt dorul an de an, vară de vară. Briza, nisipul care fuge de sub picioare, apa sărată rămasă în păr, sunetul valurilor care se sparg la mal, totul pare o chemare infinită.
Anul acesta, perspectiva s-a schimbat, amintirile sunt altele, încărcarea emoțională profundă. Datorez asta Elenei și lui Filip, oameni dragi mie, despre care am scris cu multă recunoștință pentru simplul fapt că i-am cunoscut și le mulțumesc pentru onoarea de a fi „de-a lor”, conform apropiaților. Știam despre tabăra veseliei din cadrul proiectului „Împreună pentru un viitor fără bariere – Pași către independență”, pe care o organizează pentru copiii cu dizabilități în fiecare an la mare, dar a fi printre ei chiar și preț de câteva ceasuri a creat momente pe care nu le poți uita și care te schimbă ca om definitiv.
Am pășit cu ceva emoții în hotelul de pe plaja din Venus, adaptat nevoilor speciale necesare acestor copilași. Îi găsesc în camera destinată activităților decorând rame cu tehnica șervețelului alături de echipa de voluntari. Sunt fericiți, zâmbitori, implicați, le iese lucrul manual, vor pleca adunând amintiri. Încerc să îi ajut, mă simt stângace, nu știu să mă port cu normalitate, dar mă străduiesc, ei mă ajută, sunt autentici și naturali. Stângăcia mea se datorează faptului că vreau mult, ei au nevoie de puțin: un zâmbet, o mână de ajutor, emoție sinceră, nimic special, ei fiind speciali doar prin gingășia sufletului lor. Aș vrea să îi menționez pe toți aici, pentru că încă simt strânsul mâinilor, zâmbetul și calda lor primire: Galina, Mihail (prețuiesc momentele petrecute cu voi pe plajă), Erika, Alessia, Sofia, Gruia, Vladimir, Teodora, Roby, Irina, Clara, Alexandru, Diana, Miruna.
Nu vreau să îi uit nici pe copilașii fără dizabilități care și-au deschis inima și au înțeles că ei sunt acolo să ajute, să se integreze și să colaboreze frumos cu semenii lor: Ilinca, Mihaela, Ecaterina, Teodor, Aris, Lucas. Nicicând nu am văzut atât de multă compasiune și înțelegere venite din suflet de copil.
Programul este încărcat, dar cât se poate de organizat. Elena și Filip sunt pretutindeni, cu rezerve de energie ce par nesfârșite, cu grijă infinită pentru fiecare copil şi familie. Îi cunosc, le ştiu poveștile, trăiesc preț de o săptămână alături de ei greul și zbuciumul interior care se arată uneori. Mai puțin acum, când vorbim de tabăra veseliei.
Sunt invitată la o întâlnire doar cu părinții, în care sfaturi prețioase sunt furnizate acestora. Elena și Filip cunosc provocările și vin în întâmpinarea lor cu soluții pentru a încerca să ușureze și să preîntâmpine eventualele probleme pe care le poți întâlni ca părinte al unui copil cu dizabilități.
Sigrid Covaci, medic pediatru, face un curs de prim ajutor cu părinții în care prezintă situații ipotetice de pericol și oferă soluții, pași mici către independență.
Atelierele educative se îmbină cu distracția și voia bună. Copiii se joacă, sunt plimbați cu caiacul pe mare, stau pe plajă, fac baie în apa caldă a mării, se plimbă cu vaporașul în Mangalia.
O săptămână timpul se oprește, experiențele curg şi oamenii devin o familie. Pentru că Elena şi Filip asta fac: transformă orice grup într-o familie a bucuriei, compasiunii, întrajutorării, unde umanitatea este la ea acasă. Am aflat aici că nimic nu iese dacă nu pui suflet, dacă nu te dăruiești până la capăt unei cauze, și, când faci asta, oamenii se adaugă.
Despre acești oameni minunați trebuie povestit cât mai mult, poveștile lor trebuie să curgă, noi trebuie să știm că ei sunt împreună pentru un viitor fără bariere. Am avut o plăcere deosebită să vorbesc cu Ramona și Marian, oameni-umbră cum sunt supranumiți, fac binele fără voce (despre ei revin cu un articol-dedicație). Ramona, nu voi uita momentul în care te-am asistat în realizarea vazei în timp ce îmi povesteai câtă bucurie aduci alături de soțul tău oamenilor cu dizabilități din zona Moldovei. David și Zalan, doi tineri excepționali care își susțin fratele mai mic, Roby, pe acest drum anevoios cu dragoste și dăruire, care an de an participă ca voluntari în acest proiect, toți uniți pentru o cauză nobilă. David, te alături copiilor mei în realizarea celui mai frumos castel de nisip la care am participat vreodată. Ciprian, fratele lui Filip, pretutindeni în completarea fratelui tău în simțire și în gând. Iudith, Georgiana, Beatrice, Meda – psihoterapeut, Cristi (ce mă bucur că te-a convins Filip să îți continui studiile, dar și mai tare mă bucur că te-am cunoscut!), Gabi de la Caiac SMile, părinții plini de zâmbet și asumare ai acestor copilași completează echipa de voluntari pentru conturarea unei experiențe pline de sens, susținută de sponsori fără de care nimic din cele de mai sus nu ar fi posibil.
Nu poți cuprinde în cuvinte experiența, să o redai este și mai greu. Rămâi însă cu amintirea unui prânz alături de acești oameni-lumină, cu imaginea lor surprinsă în fotografii, care poate redau mai bine privirea ce ascunde un suflet imens în care încăpem cu toții și cu briza mării ce acum aduce din larg infinita bunătate umană.
Filip, mă înclin în fața emoției din ochii tăi veșnic înlăcrimați atunci când povestești despre fiecare caz pe care îl întâlnești. Acele lacrimi care izvorăsc din adânc și se opresc la suprafață. Împreună cu Elena ați reușit din nou, nu a fost ușor, știm! În numele tuturor, un mare MULȚUMIM pentru că sunteți și, cel mai important, pentru că nu renunțați la umanitatea oferită fără bariere. Iar la schimb, nu că ar fi nevoie, cel mai sincer și cald: VĂ IUBIM!