În ultima perioadă mă întâlnesc foarte des cu situații pe care încep să le pun pe seama destinului. Nicio întâmplare din viețile noastre nu este lipsită de sens, poate pe moment așa pare, dar, la o analiză mai atentă și cu răbdarea celui care merge cu timpul, ajungi să te identifici cu tine și să îți placă imaginea pe care ai construit-o într-un parcurs urmat și definit de ceea ce ești, cu un start dat de imboldul exteriorului universal.
Pe Alexandru Cristian l-am întâlnit acum doi ani la mare, în tabăra destinată copiilor cu dizabilități organizată de bunii mei prieteni Filip și Elena, fondatorii Asociației Totul pentru tine. M-a impresionat foarte tare, cu sinceritate spun, imaginea aparent gangsterească, sub care știam încă de la primul cuvânt exprimat că se află un suflet extraordinar, iar instinctul nu m-a înșelat deloc.
El este băiatul care la 15 ani a primit șansa unui nou început. Probabil mulți se întreabă de ce există ceva pozitiv într-un eveniment tragic. Răspunsul este foarte simplu. Când în urma unui accident de microbuz, în care te aflai pentru că îți vizitai bunicii, rămâi cu o dizabilitate motorie, înseamnă că viața își dă restart. Iar tu ești cel care alegi drumul, te poți ridica victorios sau poți rămâne înfrânt până la finalul de neînduplecat. Ideea de bază este că nu o poți face singur niciodată, dar Cel care te pune la pământ este și Cel care trimite ajutoarele, oamenii, aripi nevăzute menite să ne înconjoare cu speranță, sens și putere. De pe holurile Spitalului Bagdasar apare în salon Filip Ghiorghi, omul care avea să schimbe un destin sau să ne poarte pe brațe până când îl construim singuri. Întâlnirea dintre cei doi pune bazele unei prietenii ce are ca fundament un ajutor de tip părintesc uneori. Filip vede în Cristi acea scânteie, cea care m-a determinat și pe mine să scriu acest articol, acea lumină dintr-un om în care merită să investești emoție.
După expunerea realității crude, mai exact atunci când pui cărțile pe masă, când accepți că viața ta va fi cea a unei persoane cu dizabilități, cauți soluții, iar prima este să nu abandonezi studiile. Ca profesor, nu pot decât să felicit această încăpățânare a lui Filip de a determina un tânăr să își continue studiile, moment în care oportunitățile pot fi multiple. Dar, dacă ar fi să îl citez pe Cristi, școala din instituție trebuie combinată cu școala vieții, iar Cristi pulsează aici din plin. Am ajuns să apreciez enorm oamenii care își construiesc destinul ca un mozaic, cei care trec prin tot felul de experiențe menite să îi modeleze, chiar și unele care pot părea la limita unor norme pe care tot noi, oamenii, ni le-am impus și care nu cred că ne definesc interiorul sufletesc.
Acei oameni pe care uneori societatea îi etichetează, dar aceia pe care te poți baza cu adevărat și care nu dezamăgesc niciodată, acei oameni cu coloană vertebrală care, atunci când simt că nu se mai încadrează unui peisaj, îl părăsesc, conturând un altul, a cărui cromatică se pliază caracterului autentic pe care îl dețin. Aceasta este descrierea perfectă a lui Cristi, omul trecut prin diferite joburi, în tipografii, unități protejate până la stabilitatea celor 10 ani de colaborare cu Motivation, cea care este punctul de plecare cumva al acestei comunități foarte frumos create, un fel de rampă de lansare în viață a persoanelor cu dizabilități.
Numai că există momente când trebuie să funcționăm ca proprii manageri ai vieții. Și asta face Alexandru Cristian acum, la 42 de ani, își aduce viața la rang de măiestrie printr-un echilibru bine construit. Pe acest drum presărat cu de toate, salturi cu parașuta, parasailing, participarea la maratoane și multe alte experiențe pline de adrenalină, apare din nou Filip Ghiorghi, făuritor de destine, nu că ar fi încetat vreodată să existe, de data aceasta prin practicarea canotajului paralimpic. Pornesc împreună într-o poveste care are ca start punerea bazelor unui sport nou în țara noastră. Antrenamentele, cantonamentele și pregătirea pentru competiții în care Filip îl angrenează pe Cristi plantează în sufletul lui dragostea pentru acest sport și dorința de a-l practica la un nivel superior. Urmează ore de antrenament la Snagov, mutarea bazei în Năvodari, mai aproape de casă, antrenament pentru rezistență la sală, renunțarea la fumat și aducerea unui echilibru al orelor de somn și al meselor menit să sporească atingerea unor rezultate în afara țării.
Concurența jucăușă dintre Filip și Cristi îl determină pe cel din urmă să se autodepășească, respectând eternul slogan „Ucenicul își depășește mentorul”, astfel încât după experiențele cantonamenului din Franța și competiției din Italia (Alexandru Cristian va reprezenta România la Campionatele Europene de Canotaj de la Varese concurând în categoria PR1, ducând mai departe munca, determinarea și pasiunea pentru performanță) urmează locul 1 la Campionatul Național de Canotaj paralimpic la noi în țară, depășindu-l pe Filip la diferență de secunde.Alex și Filip ne-au reprezentat cu succes la Campionatul Național de Canotaj – Seniori, desfășurat pe lacul Snagov, concurând pentru ONYX Performance Team. Și s-au întors cu rezultate care ne bucură enorm: Alex a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, obținând locul I , iar Filip a încheiat competiția pe locul III. Un orgoliu aparent și practicat cu jovialitatea dată de diferența de vârstă dintre cei doi, dar și de prietenia dintre ei, îl determină pe Cristi să se autodepășească. Simt cumva în inima mea că mentorul întotdeauna are scopul de a planta ceva în subconștientul celui ales, iar Filip a trimis doar scânteia care a aprins un foc ce se aștepta să fie aprins.
Și astfel viața lui Cristi prinde un contur de care este mândru după toată experiența acumulată: este prezent la toate taberele copiilor cu dezabilități organizate de Filip și Elena, își conduce propriul job ajutând comunitatea persoanelor cu dizabilități, își întărește colaborarea cu cei de la Caiac Smile, ONG condus de Ionuț Stancovici, om pe care îl apreciază și de la care a învățat enorm cât de frumoasă este viața atunci când ai un scop nobil care luminează drumul. Și cel mai important rămâne determinarea pentru practicarea unui sport la început de drum și visul spre europene, mondiale sau chiar olimpiada de la L.A. Până la linia de sosire nu se ajunge însă doar vâslind. Se ajunge trecând prin furtuni, învățând să nu te temi de valuri și găsind, de fiecare dată, puterea unei noi lovituri de vâslă.
Canotajul seamănă atât de mult cu viața lui Cristi: nu putem controla întotdeauna vântul, valurile sau ceea ce ni se întâmplă, dar putem alege să nu lăsăm vâsla din mână. Iar uneori adevărata victorie nu este să ajungi primul la mal, ci să descoperi cât de departe poți ajunge atunci când refuzi să te oprești. Omul care ajunge să practice canotaj paralimpic nu învață doar să conducă o barcă, ci și să-și redefinească propriile limite. Pe apă, fiecare lovitură de vâslă înseamnă efort, echilibru și voința de a continua, chiar și atunci când traseul pare împotriva lui, pentru că cele mai grele ape ne învață drumul cel mai bine. Iar drumul continuă pentru că deviza de viață este: dizabilitatea nu schimbă caracterul omului, mai degrabă îl întărește, atunci când viața ne expune dincolo de limite. Cristi este omul care acum primește sensul, o viață care a semănat perfect cu canotajul, până la întâlnirea deloc întâmplătoare cu el, pentru a-i arăta că drumul greu nu face victoria imposibilă, ci doar memorabilă, așa cum știu că va fi idealul olimpiadei din L.A.
