An de an, Bucureștiul și nu numai freamătă de goana oamenilor după micul simbol ce vestește venirea primăverii. Artiști din toate ramurile expun cu măiestrie mărțișoare original create pentru a încânta văzul celor care le primesc cu interes și bucurie. Materialele atent alese și viu colorate încearcă să redea prin creativitatea celui care le mânuiește o emoție pe care generații la rând o perpetuează sub diferite forme. În esență, totul este despre simplitate, pentru că ceea ce se încearcă a fi scos la iveală este naturalețea cu care natura își face loc în viețile noastre. Fără prea mari eforturi, ea își dezvăluie cursul lin de la non-culoare la explozie cromatică, la început simplu, prin împletirea dintre alb și roșu, ca apoi ciclic totul să capete valențe nuanțate.
Diferența dintre mișcarea cosmică și cea umană constă în ritm. Ca și cum două lumi rulează cu viteze diferite. Haos și ordine, liniște și zgomot, grabă și tihnă. În tot acest timp însă trece pe lângă noi esența sărbătorii, care constă în gândul cel bun îndreptat spre cel drag, asistat în mod corect de șnurul ale cărui simplitate și frumusețe sunt demult subapreciate. Lecția ar putea fi învățată de la cel mai firav și smerit vestitor, care așteaptă cu răbdare în buchețele parfumate cu șnur atârnat pe margine de drum ca cineva să îl ofere cu dragoste ca prim semn al unui început care poate schimba viziunea asupra a ceea ce înseamnă o tradiție ce ne reprezintă ca popor. Frumusețea și valoarea nu constă în mult și extravagant, ci în simplu și original. Ceea ce aduce plusvaloare emoției, cea care contează cel mai mult în acest context de sărbătoare, este că nu ochiul trebuie să vadă în miezul lucrurilor, ci inima, pentru că limpede nu vezi decât cu ea.
Să avem o primăvară în care: să ne împodobim sufletul, să ne înseninăm viața, să ne dăm timp să cunoaștem și să ne cunoaștem, să ne îmblânzim unii pe alții și să devenim responsabili de ceea ce am îmblânzit sau, cum spune mai exact vulpea cea înţeleaptă din Micul Prinț, să creăm legături pentru a putea fi unii pentru alții fără seamăn în lume.
Sunt locuri care te cheamă, oameni care își spun poveștile în mod tăcut prin simpla energie pe care o transmit atunci când ești în preajmă. Flowerina este florăria care își spune tainele încă de la intrare, pentru că, dincolo de orice spațiu frumos amenajat, ceea ce atrage este ceea ce îl face diferit și autentic.
Trecând de foarte multe ori pe lângă acest loc mirific din Dristorul Bucureștiului, pașii în mod involuntar se opresc pentru a citi și trece prin filtrul emoțional citatul zilei redat pe o tablă simplă expusă în fața florăriei. Oamenii fac o pauză, citesc, zâmbesc și își continuă drumul, ziua lor devenind mai bună, capătă sens, ochiul se bucură de pastelul florilor, iar sufletul de încărcătura emoțională dată de zâmbetul cald al gazdei primitoare. Aici florile nu sunt doar elemente decorative, ci și simboluri ale transformării, iubirii și renașterii.
La intrare te întâmpină Rocky, un buldog francez, bine cunoscut comunității florăriei, dornic de joacă și mângâiere, aducând la înaintare tot arsenalul menit să îți capteze atenția: minge pentru joacă, lăsat pe spate pentru mângâiat, alergat printre flori, veselie. Primul contact cu atmosfera se face la nivel olfactiv, mirosul vieții înseși te izbește, florile transmit prospețime și vitalitate, completată imediat de o explozie vizuală care nu obosește, un pastel aranjat cu gust și unicitate. Totul are un loc fix, bine stabilit, care creează un echilibru al locului ce așterne liniștea și calmul în interiorul ființei. Aici este locul de unde nu cumperi flori, ci emoții, fiecare buchet fiind un autoportret al autoarei.
Florina, maestrul de ceremonii al acestei florării cu suflet, povestește că dragostea pentru flori, ascunsă în ea ceva vreme, își are rădăcinile în frageda copilărie, când bunica ei i-a insuflat atenția și grija pentru flori, exersate în grădinile de la origini. Însă viața o ține departe de această pasiune amorsată în subconștient, atunci când focusul tinereții se face pe studii și încercarea de a construi o carieră stabilă menită să o susțină financiar pe termen lung și sigur. Angajată ca asistent manager, nu își găsește locul, simte că este despre mai mult, despre a-ți urma visurile și a crede cu tărie că ele sunt realizabile, dacă le dai forță prin puterea minții și energie prin focus complet. Și, într-un moment de limpezime a minții, răspunsul vine de la sine: iubirea pentru plante. Primul pas a fost ucenicia în şase florării, de unde a înmagazinat experiența necesară împlinirii propriului vis, în care, din păcate, prea puțini dintre cei apropiați au crezut.
Florăria reprezintă creația propriilor idei și mâini, pentru că noi suntem creația unei entități supreme și, la rândul nostru, mici creatori.
Trei luni și jumătate a durat realizarea acestui vis, timp în care Florina, cu extrem de puțin ajutor, a construit ceea ce astăzi este micul ei univers.
Totul este făcut manual, lucrul cu mâna reprezentând terapie, oferind satisfacția că rezultatul îți aparține în totalitate. Cu un buget redus aflăm de la ea că se poate face ceea ce îți dorești dacă ai un strop de imaginație și foarte multă determinare și muncă.
Unele materiale sunt luate de la localnicii din satul copilăriei, altele comandate, dar totul este trecut prin filtrul viziunii a ceea ce înseamnă o florărie care iese din tipar, care poartă pecetea celui ce o deține. Momentele de îndoială apar, întrebările care sabotează proiectul sunt acolo, piața de flori fiind suprasaturată. Însă Florina știe că fiecare dintre noi are loc sub cerul acesta minunat, în imensul Univers, scopul nostru își are o mică bucățică rezervată. Trebuie să ieșim din gândurile noastre și să ne dăm voie să fim, să dăm voce inimii și doar atunci ceea ce facem reprezintă ceea ce suntem cu adevărat. A dărui flori reprezintă a dărui o bucată de viață, iar Florina modelează fiecare buchet cu amprenta unei părți din inima ei. Prin misiunea de a aduce frumusețe autentică. Iubește toate florile, dar cele de câmp sunt preferatele ei.
În anotimpul potrivit colindă pajiști, adună flori și le dăruiește celor care îi trec pragul, în semn de recunoștință pentru curajul de a crede în visul ei și de a pune o cărămidă la menținerea lui. Pentru că ea știe că, fără curajul de a începe concret realizarea oricărei dorințe, aceasta poate rămâne doar o proiecție a minții noastre.
De la Florina am aflat că florile sunt despre sentimente, despre emoție, atâta vreme cât îți dai voie să simți ce este în interior, să ieși din comercial, să îți creezi propria poveste, care nu este despre reguli, nici despre ceea ce avem, ci despre ceea ce simțim. În florărie, viața nu este statică, dinamismul este dat de rotirea anotimpurilor, de ceea ce ne oferă natura.
De la flori învățăm că avem nevoie de un refresh din când în când atunci când consumăm prea multă energie pe lucruri inutile: mai tăiem din tulpină, din frunze și ne revenim în inflorescență. Pentru a ne dezvolta și trăi armonios trebuie să fim în mediul potrivit, la locul potrivit, unul care să ne susțină și să ne ofere cele necesare vieții, valabil atât pentru oameni, cât și pentru plante.
Florina spune că este tot timpul mirată de povestea bulbilor – atât de firavi, dar atât de puternici, încât să străpungă straturile de pământ pentru a vedea lumina soarelui. Dacă ai o inimă deschisă, florile dau lecții de viață prețioase, iar Florina le ascultă, le învață și le aplică în viața reală.
La 27 de ani are propriul vis împlinit, face artă din flori, dar este deschisă la orice îi poate rezerva viața, la orice este acolo, în orizont, așteptând, dar trăind prezentul, singurul care contează cu adevărat. Ea spune că niciodată nu o iei de la capăt, pentru că prin orice experiență ai devenit alt om, o versiune mai bună, mai bogată a ta, ca o floare care prin fiecare buchet spune o altă poveste. Pentru mine, povestea ei este ca o petală din frumoasa inflorescență a oamenilor-lumină din jurul nostru.
Primul articol din noul an aș vrea să fie despre călătorie și despre sentimentul de libertate adânc ancorat în adevărata semnificație a acestui drum. Nu sunt neapărat adepta târgurilor de Crăciun, dar, rătăcind prin București din dorința de a găsi ceva care să surprindă profund ideea acestei sărbători, mi‑a atras atenția o căsuță colorată din rondul de la Piaţa Alba Iulia.Cum intri, te cuprinde energia locului, pentru că fiecare produs aduce cu sine o parte din cultura și trăirile celor care și-au pus priceperea în realizarea lui.Se spune că lucru făcut de mâna omului este o operă de artă care aduce cu sine un gând, o emoție și multă îndemânare, necesare uneori simplei supraviețuiri a zilei de mâine.
Haine viu colorate prindeau viață în bătaia vântului, în timp ce își șopteau povestea îndepărtată, foarte îndepărtată, nu doar ele, ci și cei care le vindeau. Pășesc sfios, mă recomand și legătura se creează, firul poveștii se țese la căldura unui reșou bine încins.
Gabi, proprietarul Paga Shop, este un orator extraordinar. Mă sperie puțin spunând că îmi va umple toată agenda cu Micul Prinţ, prietena mea de nădejde în călătoria spre oamenii‑lumină ale căror povești se conturează aici.Mă uit pe pereții căsuței și văd desenele făcute de Gabi, moștenirea celor care vor prelua construcția: liniștea interioară, fericirea infinită și iubirea, imposibilă fără o forță divină, indiferent care este aceasta.În acel moment mi-am dat seama că nu pășesc într-un magazin, ci într-un fel de basm scris prin experiențe derulate timp de douăzeci de ani.
Povestea Paga Shop începe acum 20 de ani, când dragostea pentru Patricia, soția lui, îl determină să renunțe la profesia de kinetoterapeut și îi îndrumă pașii tocmai spre China, unde se creează ideea acestui concept menit să le unească destinele. Numele magazinului este de referință, Paga fiind câinele ciobănesc primit cadou de Gabi de la viitoarea lui soție. Câinele nu mai este, dar povestea lor îi păstrează memoria vie.
Ambii iubitori de călătorii și libertate concep un plan prin care pot face asta fără prea mulți bani. La 20 de ani, viața este cu adevărat o aventură, grijile sunt lăsate pentru mai târziu. Primele experiențe încep în Asia, unde le atrag atenția hainele și produsele lucrate de localnicii din sate în propriile case, pe jos, cu mâna sau cu prea puțin ajutor tehnic. Pentru că ideea nu este de a ajunge primul, ci de a ne ajuta unii pe alții în marea aventură care se numește viață.Călătoresc în China, Nepal, Cambodgia, Thailanda, Filipine și lista continuă cu orice loc poate spune o poveste pe care o trăiesc cu respect și smerenie față de cei care o conturează.
Dincolo însă de ceea ce ar putea părea o afacere, Gabi și Patricia și‑au construit o viață având în prim‑plan călătoria, la care participă plin de entuziasm acum și fiul lor în vârstă de 6 ani, Noa.
Din ianuarie până în aprilie locuiesc în casa lor aflată pe o insulă din Thailanda, de unde planifică un itinerar la locurile pe care vor să le viziteze ca să adune povești, să cunoască oameni și să ia cu ei o parte din tradiția lor, pe care să ne‑o aducă nouă.Cred că este nevoie de mult curaj în primul rând să iei pasiunea ca pe o oportunitate prin care poți trăi cum îți place, pe mulți dintre noi frica ne dă un pas înapoi.
Pentru ei, însă, nu doar oamenii sunt cei pe care îi caută, ci și locurile, natura: escaladarea Munților Annapurna din Asia, în ale căror piscuri semețe libertatea se simte în aerul tare pe care priveliștea pare că ți‑l răpește de cele mai multe ori.
Întoarcerea în țară este precedată de sosirea produselor alese, iar călătoria nu se oprește aici, ci continuă în România, prin participarea la o mare parte din festivalurile organizate, începând cu capitala și mult‑îndrăgitul Femei pe Mătăsari, continuând cu Electric Castle şi tot ceea ce se potrivește personalității celor doi, mai ales ceea ce stârnește o emoție care îi definește. Pentru că tot acest parcurs, fiecare experiență, fiecare dialog cu oamenii conturează personalitatea celor doi, o înfrumusețează și definesc principala lor calitate: autenticitatea.
Ceea ce m‑a marcat însă pe mine este comunicarea pe care o întrețin cu oamenii care îi vizitează, căldura și empatia afișată, de parcă toți se cunosc dintotdeauna și aici se deschid, iar acesta este doar locul marii întâlniri: magazinul cu iz asiatic în care acești oameni‑poveste își continuă visul, călătoria, își construiesc o lume a lor, originală, plină de mister și înțeles, în același timp, din care noi luăm o amintire care să păstreze vie întâlnirea până la următoarea.
Îți mulțumesc, Gabi, pentru deschidere și mărturisesc că rămân în minte cu ideea transmisă ție de o turistă în cadrul unui festival: „If you don’t like your darkest sides, you live for nothing”. Poate că întâlnirea noastră are ca scop să spunem oamenilor că acceptarea părților de care nu suntem mândri ne face să trăim autentic și că lumina din noi apare atunci când în călătoria vieții ne dăm voie să fim NOI.
Este perioada în care oamenii caută sensul vieții, își fac planuri pentru viitorul an, bilanțul celui îngropat, posibilități ratate sau câștigate. Intrată puțin în acest iureș, am încercat să gândesc perspectiva pe care mi-o doresc întrevăzută la orizont și am realizat că este utopică această dorință. Viitorul poate fi conturat cu mintea, dar doar prezentul poate fi trăit în corpul și inima noastră.
Și am decis, ajutată puțin de ideea unui prieten drag psiholog, că ceea ce îmi doresc pentru mine în noul an este să am vie în mine bucuria de a trăi și de a face din fiecare zi o sărbătoare. Nu este nevoie de zile importante, de perioade anume ca viața să răsune în mine. Poate răsuna în fiecare zi, în fiecare clipă, pentru că aceasta va fi alegerea mea, să trăiesc în bucurie și atât. Modalitățile prin care pot face asta sunt multiple, dar mie cea mai mare fericire mi-o oferă oamenii din jurul meu. Anul acesta am adunat în viața mea suflete care mi-au îmbogățit existența, mi-au conturat personalitatea, mi-au luminat calea. Pe unii i-am întâlnit doar o dată, dar imaginea lor este gravată în rândurile acestui blog, oamenii-lumină despre care am scris. Și dacă aceștia îmi aduc o parte din bucuria de a trăi, îi voi căuta, iar poveștile lor, așternute aici, vor naște și în alții sens, iubire și recunoștință. Pentru că, prin conectarea cu semenii și trăirile pe care ei le aprind în noi, bucuria vieții se regăsește apoi și în simplul și firavul fir de iarbă. Le mulțumesc și mă înclin în fața lor cu recunoștință pentru ceea ce sunt acum: noua mea versiune care tânjește după ceea ce cu adevărat contează. Ceilalți, familia și prietenii mei, noi și vechi, sunt cei alături de care prezentul contează și care mă ajută să dau sens fiecărei zile, să o prețuiesc mai mult și să apreciez ceea ce văd când deschid ochii în fiecare dimineață.
Purtată de acest gând, pășesc în viitor, fără planuri mărețe, fără vise greu de atins, ci doar cu dorința de a antrena în mintea și inima mea bucuria de a trăi, pentru ca apoi, ancorată în mine, să o pot aplica clipei prezentului. Și undeva în interiorul meu am certitudinea că o inimă plină de fericire atrage după ea toate cele necesare existenței umane. Pentru că omul nu vede limpede decât cu inima lui.
Există oameni care par nevăzuți, care se lasă pradă unei modestii autentice, dar în spatele cărora se află comori de profesionalism și umanitate de neegalat. Ei sunt cei care în tăcere țes cu măiestrie o lume dedicată redării speranței unei vieți normale atunci când aceasta își pierde strălucirea, ei sunt oamenii din lumina cărora alții devin mici fascicule, pentru că, atunci când ești posesorul ei, al luminii, menirea este să o răspândești în mii de particule pentru ca lumea în care activăm să aibă cunoaștere, profesionalism, empatie și multă compasiune.
Foto: antoniovitalia.ro
Dorin Popa este cel a cărui poveste îmi doresc de foarte mult timp să o scriu, un om pe care l-am descoperit în suferință, pentru că, atunci când ești vulnerabil, vezi oamenii în esența lor. Devenirea lui, ca să îl citez, pornește de la cifra șapte: șapte fracturi grave în timp ce practică handbal de performanță, o cifră cu înalte conotații ale destinului, aș putea adăuga. Iar din acest moment viața se poziționează între medicină și sport de performanță, alegând în definitiv o cale de mijloc, kinetoterapia. Nimic întâmplător. De aici parcursul ar fi putut rămâne unul comun, o facultate de specialitate absolvită (ANEFS) și două programe de master: unul în kinetoterapie, celălalt în managementul serviciilor medicale, timp în care oferea servicii medicale la domiciliu și acțiuni de voluntariat în cadrul Asociaţiei Down Plus. Ucenicia o face la Centrul Medical „Sfântul Spiridon”, de unde pleacă determinat de o voință de fier spre culmile înalte ale excelenței în recuperare.
Pe aceste culmi pășește cu modestie, susținând că nu este satisfăcut pe deplin de ceea ce este: poate mai mult, vrea să facă mai mult cu ajutorul evoluției medicinei în fiecare zi. Pe scurt, este primul utilizator de terapie TECAR din România; în anul 2018 devine primul trainer național pe terapie TECAR; din 2023 este singurul expert trainer Winback internațional acreditat din România, specializare obținută în Franța. Pentru cei care pot crede că este puțin, drumul spre excelență se face prin efort susținut, prin determinare și multă pasiune pentru un domeniu care împlinește visul de a merge sau de a avea o viață mai bună. Toate aceste competențe dobândite se răsfrâng acum în două direcții extrem de importante: spre pacienții care beneficiază de tratament de cea mai înaltă calitate și spre cei care doresc să dobândească aceste competențe de la cel mai bun: absolvenți de fiziokinetoterapie sau specialiști pentru care contează măiestria celui pe care îl au în faţă pentru a-i învăţa. În acest sens, în cadrul Rehab mentor, ţine cursuri de specialitate în domeniul recuperării, formare de echipe interdisciplinare prin raționament clinic, circuite medicale, mentorat al echipei. A fi trainer internațional acreditat în recuperare presupune, pe lângă ani de muncă investiți în propria formare, o schimbare de mindset, ce mută focusul de pe rezultat pe proces. Un proces care nu se termină niciodată cu împlinirea personală, ci trece dincolo, atunci când realizezi că poți fi cel care produce schimbare în jur. Dorin susține traininguri în ţară şi străinătate, fiind deocamdată singurul care mișcă motorul acestei lumi a recuperării medicale spre o excelență care îl definește în totalitate.
Drum cu suișuri și coborâșuri, visul oricărui kinetoterapeut este o mică lume în care să-și desfășoare activitatea. A lui, ca să îl citez, este micuța clinică dintre blocuri, Fizio, fondată în 2016, renăscută din propria-i cenușă și pusă pe picioare în urma unui plan conceput în drum spre MIST, alături de bunul său prieten şi managerul clinicii, Mihai Iordache.
Și, ca în orice poveste, călătoria inițiatică determină deznodământul, cei doi devenind autorii propriului destin, unul al viselor împlinite. Testul suprem de anduranță în condiții de stres este trecut, probele inițierii câștigate, formându-se o echipă al cărei vis măreț devine o misiune inspirațională. Cei doi nu doar pun bazele unei clinici, ci creează o viziune despre o lume mai bună, în care Dorin, în calitate de călăuză și fondator, își împărtășește cunoștințele, valorile și experiența într-un mod autentic, conducând un proces ce are drept rezultat excelență în recuperarea medicală.
Clinica se bucură acum de un personal format din patru specialiști cu experiență, învățând de la cei mai buni profesionalismul, empatia și compasiunea manifestate și îndreptate către pacientul văzut ca om, nu ca expresie a unei patologii. Ei sunt o familie care se mărește cu fiecare om care le calcă pragul. Ca pacient în clinică ai tot timpul sentimentul că te afli în grija unor oameni pregătiți și empatici. Că recuperarea fizică are susținere puternică emoțională şi psihologică. Toate aceste calități implementate echipei reprezintă oglinda personalității complexe a liderului Dorin Popa.
Foto: antoniovitalia.ro
Strajă acestei echipe stă medicul Gheorghe Cristian Stoiciu, pe care Dorin îl numește mentor și cel care i-a schimbat viziunea despre recuperarea medicală. Visul lui Dorin referitor la această clinică-microunivers este ca imaginea valorii pe care o are să deservească mai mulţi oameni care recâştigă o viață activă fără durere.
Împlinirea supremă umană nu poate fi doar pe latura profesională. Să fii primul expert trainer recunoscut internațional în terapie TECAR poate fi copleșitor, dar să fii numărul unu în inima fiicei tale, Diana, este suprem. Din acest rol de tată, Dorin simte iubirea, dar şi responsabilitatea pentru ca ea să își seteze standarde înalte. Alături de soția sa, Raluca, Dorin conturează visul unei familii care pentru el este pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Din dragostea pentru copii vine şi dorința de a implementa în grădinițe şi şcoli programe de kinetoterapie menite să corecteze de timpuriu diferite afecțiuni atât de comune elevilor zilelor noastre. Pentru că specialistul autentic nu este doar cel care tratează, ci mai ales cel care subliniază importanţa prevenției timpurii.
A fi cel mai bun vine cu greutatea așteptărilor mari, a ultra-specializărilor, şi cu o conștiință care te împinge să laşi moştenire împărtășirea experienței internaționale prin mijloace moderne celor ce vin din urmă, cu scopul nobil de a fi în slujba semenului de lângă tine deplin. De la Dorin am învățat că a fi cel mai bun pe plan profesional în domeniul în care activezi se împletește armonios cu umanitatea, empatia, compasiunea şi imensa modestie care te învață să nu te oprești, să cauţi, să înveţi, să oferi tot ce e mai bun din ceea ce ești: un magician iscusit al vindecării fizice și mai ales emoționale. Trăind în prezent, nu putem face previziuni, dar ţie, Dorin, îmi doresc ca viitorul să-ţi arate calea spre ultima treaptă a evoluției, şi anume aceea de master. Între timp, tu luminează puternic poteca vindecării, în clinica deloc micuță dintre blocuri, de unde ai pornit pentru a fi numărul 1. Un as.
Psihologia este una dintre pasiunile mele. O caut oriunde mă duc pașii, în cărți, în experiențe, dar mai ales în oameni. O aplic cât pot, deși o conțin la nivel empiric, fără studii de specialitate; îmi este de folos în profesie, în relații, în viață.
Omul despre care urmează să scriu este unul dintre cei care, în urma întâlnirii, m-a făcut să cred în visul meu de a fi autodidact în această direcție. Este Dorina Stamate, un renumit psiholog, cu o experiență de 22 de ani, dar, înainte de toate, un om cum rar îți este dat să întâlnești. Pe Dorina Stamate o întâlnești la Clinica de fericire, un loc unde oamenii caută fericirea, acest cuvânt-umbrelă sub care se află de fapt liniștea și pacea spre care cu toții tânjim. Aici, oamenii se simt înțeleși, susținuți, îndrumați spre a fi mai bine cu ei, sunt însoțiți în drumul spre ei. Activitatea ei în clinică este completată de multe altele, cum ar fi programe de formare în școli și grădinițe, în facultatea de psihologie cu studenții, cursuri pentru companii, emisiuni TV, susținerea bătrânilor în azilele de bătrâni sau în centrele de paliație. Niciodată nu s-a dat în lături de la nimic, deși, de cele mai multe ori, încărcarea emoțională este uriașă. Însă era tot timpul mânată de gândul că, dacă toată lumea ar pleca de la ideea că ne consumă experiențele cu oamenii suferinzi, acei oameni nu ar mai avea pe cine să se bazeze. Acei oameni sunt cei care au schimbat-o ca specialist și om prin fiecare discuție, prin fiecare emoție transmisă. Mi-a mărturisit că este mai ușor să lucreze cu copiii deoarece ei sunt ca un lăstar care se duce într-o parte și îi pui o proptea, în timp ce adulții sunt precum un trunchi care se duce într-o parte, trebuie să tai și să aștepți să își revină.
Lecția cea mai de preț pe care am primit-o de la Dorina este revelatoare. Noi, oamenii, dorim o viață ușoară și lipsită de griji, le vrem doar pe cele bune, însă ea nu este așa. Este ca la gimnastică, ne plac doar exercițiile liber alese, când vine vorba de cele impuse, aici intervine greul. „Viața este frumoasă oricum e ea, ușoară-grea”, spune Dorina în ritmul trupei Voltaj. Și știe ce spune, pentru că viața ei a avut și momente de cumpănă.
Este fericita mamă a doi copii minunați. Vlad se naște însă cu tetrapareză spastică, iar viața Dorinei devine o luptă pentru fiul ei. Luptă pe care o aruncă în coșul celor grele ale vieții, terapiile grele pe care doar oamenii puternici, cei care pot, le primesc. Vlad este un tânăr realizat, cu două facultăți și două masterate absolvite de pe telefon, lucru de care mama lui este extrem de mândră. Drumul acesta este ca excursia la Babele: urci greu, drumul abrupt, dar de sus lumea se vede frumoasă, viața este o minune, chiar și din fotoliu rulant.
Teodora va fi regizorul familiei, spune cu mândrie Dorina, a doua facultate pe care o termină după cea de Jurnalism și comunicare. O mamă împlinită cu doi copii mândri că au un model uman în familie, demn de urmat, un munte de putere și bunătate pe care o răspândește spre toți cei care au nevoie, fără ego, un fel de Binefăcător misterios, ca să citez una dintre temele tale!
Și cum orice experiență naște o oportunitate, pentru mine întâlnirea cu Dorina Stamate este oportunitatea de a crede că pot, de a accepta viața așa cum este, cu bune, cu rele, și de a încerca tot timpul să pun în practică expresia ei mult iubită, și anume aceea de a mă împicioroga! Când experiențele vieții vin valuri-valuri, să cerem răgazul de a ne împicioroga o clipă, de a ne găsi echilibrul pentru a lupta cu tot ceea ce urmează. Dorina, îți mulțumesc, nu am plecat cu două mere, ci cu multe învățăminte, cu o explozie de energie de la un om care aduce fericirea și liniștea în inimile celor care o întâlnesc. Un om de o modestie imensă și de o jovialitate molipsitoare, al cărui zâmbet răspândește lumină.
Am considerat tot timpul că șofatul poate fi privit din mai multe perspective: ca o necesitate a zilelor noastre, în care mașina devine un instrument folosit pentru desfășurarea activităților cotidiene; ca job, în care scopul principal este atingerea obiectivelor date de sfera în care ne desfășurăm activitatea profesională; ca plăcere și relaxare, reprezentate de momentul în care simți că urcarea în mașină și o scurtă plimbare te pot aduce mai aproape de tine sau te pot scoate puțin din rutina zilnică, apăsătoare de cele mai multe ori; ca pasiune care duce această activitate la un nivel în care sunetul motorului și mașina prind viață în ochii pilotului.
În oricare din variantele de mai sus, deși poate părea paradoxal, există un cuvânt care definește foarte bine statutul șoferului: responsabilitatea – pentru viața ta și a celor dragi care se află lângă tine, dar și a semenilor pe care îi întâlnești pe șosea, fie ei pietoni sau șoferi. Nu știu dacă aș fi susținut această părere atât de puternic, deși la nivel empiric o cunoșteam foarte bine, dacă nu aș fi avut deosebita oportunitate de a primi cadou un curs de conducere defensivă la Academia Titi Aur (ATA).
Ziua a început cum nu se putea mai bine, un drum de o oră și jumătate prin traficul bucureștean, deloc prietenos, spre ATA, cu gândul la o metodă-minune pe care o voi învăța pentru a putea răzbi puțin în nebunia pe care suntem meniți să o trăim zilnic în calitate de șoferi. Deloc adevărat, ceea ce aveam să învăț era imensa omenie pe care o putem dovedi în trafic și responsabilitatea care îmi revine din momentul în care m-am urcat la volan și de care nu eram conștientă activ. Aveam să învăț că trebuie să mă conectez la toate simțurile necesare unei evaluări constante a momentului în care mă aflu în trafic, atât al meu, cât și al tuturor celor din jur. Ușor de zis, greu de făcut, mai ales că mașina se transformă în mers de la birou, restaurant, cabinet de consiliere a prietenilor telefonic până la scena unui concert în care playlistul este la un buton distanță.
Partea teoretică a cursului și cea de simulare au fost susținute de trainerul Costin Tătuc, căruia țin să îi mulțumesc pentru modul serios, dar jovial în același timp, în care a prezentat o teorie pe care mulți dintre noi, șoferi cu experiență, nu cred că o cunosc. Mi-aș dori să precizez că un astfel de curs ar trebui parcurs de orice conducător auto, așa cum un curs de prim ajutor ar trebui parcurs de orice om aflat în posibilitatea de a-l acorda. Un curs în care afli o mulțime de lucruri: viteza nu este cea care ucide, ci frânarea; ce este regula fermoarului, pe care o poți aplica cu condiția să o facă și ceilalți, pentru fluidizarea traficului; un plus de 5 km adăugați la viteza legală poate face diferența între viață și moarte; regula celor două secunde; poziția corectă și purtarea centurii de siguranță la volan pot preveni vătămări grave; airbagul nu este chiar prietenos dacă distanța de el este una necorespunzătoare; echiparea corespunzătoare a mașinii în diferite condiții de mediu poate evita situații-limită. Și foarte important: un curs în care înveți ce să faci în situațiile critice și cum poți să nu lași emoția și stresul să te stăpânească. Acestea sunt doar câteva dintre multele informații teoretice prețioase pe care Costin Tătuc ni le-a explicat și care pentru mine personal au căpătat o cu totul altă valoare.
În laboratorul de simulare, experiența unei răsturnări m-a impactat profund. Am simțit fiori reci chiar dacă totul a fost în modul slow motion, pentru că inevitabil te gândești: cum ar fi dacă situația ar fi reală, adrenalina, șocul mi-ar permite oare să iau deciziile corecte? Nu putem ști, ceea ce sperăm este că mintea a înmagazinat informația din timpul simulării, ea este amorsată undeva în circuitul neuronal și va ieși la iveală în nefericita eventualitate în care va fi nevoie.
Partea de teorie a fost succedată de atelierele practice menite să simuleze situații-limită oferind soluții aplicate pe circuit. Atelierul de derapaj realizat alături de cunoscutul pilot Silviu Moraru m-a învățat un lucru esențial: privirea întotdeauna în direcția spre care vreau să mă îndrept și mâna va urma această comandă. Îi mulțumesc pentru imensa răbdare față de mine și relația neprietenoasă cu o cutie de viteze manuală, pentru încurajările permanente și felicitările menite să îmi ridice moralul. Nu a fost chiar ușor să îți plece spatele mașinii, dar am rămas pe circuit, asta trebuie să fie ceva în contul meu. Împărtășirea cu emoție a experiențelor personale nefericite în care a fost implicat în calitate de pilot a creat o conectare autentică din care a reieșit conștientizarea traumelor prin care trec corpul și mintea în cazul unui impact. Aceste emoții mi le-am însușit devenind un martor în bordul minții mele de conducător auto.
Și, cum puțină adrenalină controlată nu strică, de acest aspect s-a ocupat trainerul și jurnalistul Radu Gurămultă, de la care am plecat cu prima informație prețioasă: „Și jaloanele au ceva viață, hai, să nu le doborâm”. În mod surprinzător, nu am făcut asta. Exercițiul a ieșit, frânarea de urgență este o manevră menită să evite evenimente neplăcute, ajutându-te să gestionezi mai bine situațiile-limită și să ai o imagine mai clară a riscurilor care pot apărea în trafic. Scârțâit de roți, frână până la podea, ocolire de obstacol, viteză progresivă, carosabil umed, tot ce trebuie pentru un moment memorabil.
Îndemânarea și manevrabilitatea au fost exersate alături de Vlad Albu, exercițiu din care mi-am dezvoltat abilitățile de condus în spații limitate și viraje strânse și am înțeles mai bine vehiculul. Toate aceste exerciții dinamice aplică noțiunile învățate având ca scop dezvoltarea controlului și a siguranței la volan. Ceea ce m-a impresionat la Vlad a fost modul în care înțelege și explică exact cum funcționează circuitele neuronale și cum creierul dă comenzile corecte corpului dacă atenția este activată prin exercițiul frecvent de a verifica poziția ta în trafic la câteva secunde. Creierul are puterea de a elimina la acest interval de timp toate informațiile înmagazinate, astfel că nu ajungi acasă cu toate numerele și mărcile mașinilor observate în ultimii zeci de kilometri parcurși încât să nu uiți să respiri. Mi-a plăcut asta.
Datorită acestor oameni minunați simt că am plecat de acasă dis-de-dimineață un șofer si m-am întors cu totul altul. Un șofer care cunoaște acum baza esențială pentru prevenire și gestionarea situațiilor critice, care cunoaște câteva tehnici de conducere defensivă și mai ales unul care conștientizează riscurile cauzate de nerespectarea acestora la volan. Toate acestea într-o atmosferă caldă, creată de profesioniști pasionați, dar mai ales de oameni în care dorința de a crea o lume mai sigură în trafic este vie și se materializează prin transmiterea acestor deprinderi cu răbdare, calm și multă jovialitate. Îmi manifest dorința de a ști că pe viitor fiecare șofer va avea posibilitatea de a parcurge acest curs cu ferma convingere că asta va transforma șoselele României din roșu în aur curat.
Niciodată nu am considerat că am aptitudini de cronică de artă, dar să scriu despre prieteni artiști, asta pare o provocare destul de mare, mai ales că cea despre care urmează să scriu trece emoția prin pensulă și culoare cu aceeași profunzime cu care cred că o fac eu cu slovele.
Alexandra Grigoroiu. Artist plastic. O explozie de culoare atât ca artist, cât și ca om, mărturie stau ochii de culoarea cerului prin care formele și nuanțele capătă valori infinite. Întâlnirea ei cu arta s-a făcut prin muzică, crește într-o familie în care vocea și instrumentul muzical sunt la ele acasă. Iar în toată această perioadă parcă mintea creează prin muzică imagini care la maturitate aveau să contureze drumul mocnit al artei prin pânză și culoare. Ca o întâlnire a artistului cu propriul destin, a instrumentului cu stăpânul, a talentului cu omul în care sălășluia.
Alexandra descoperă dragostea pentru pensulă destul de devreme, dar e nevoie să ajungi în acel moment al vieții în care talentul pe care îl întrezărești de mic copil poate să explodeze cu maturitate și direcție precisă. Acesta este momentul în care decide că viața, așa cum o avea până atunci, nu poate continua fără acest detaliu care creează complexitatea ființei umane și ne face compleți. Și asumat, cu mult avânt și determinare, conturează un drum parcă așternut cu o pensulă plină de culoare pe pânză. Ca și cum patru personaje încep să scrie povestea unei vieți de artist: pensula, pânza, culoarea și, mai ales, mâna. Ce iese, doar ochiul poate surprinde, cuvintele sunt necuprinzătoare.
Niciodată natura nu a explodat în culoare așa cum o face în operele în acuarelă (două entități care s-au așteptat reciproc: artistul își întâlnește obiectul magic) ale Alexandrei, pentru că acolo se regăsește cel mai bine ca pictor, în misterul lăsat de urma acesteia pe pânză. Ca viața oarecum: intuiești, dar niciodată nu știi drumul cu adevărat; sau ca o poveste al cărei sfârșit rămâne enigmatic. Elementele capătă viață, asta se simte în ochii privitorului, o vitalitate însă care odihnește simțurile prin simplitate și complexitate în același timp.
Florile reprezintă metafora feminității, emoția transpusă fiind atât a artistului, cât și a oamenilor care îi trec prin viață. Tablourile ei reprezintă o odă adusă naturii în fața căreia Alexandra se înclină pentru perfecțiunea și bogăția cromatică date de Creatorul suprem.
Este preocupată în special de motivele botanice, de insecte, dar și de cele gastronomice pentru a exprima dragostea de a găti și a savura mâncarea ca experiență.
Picturile ei sunt premiate în galerii de artă internaționale: Premiul III la J. Mane Gallery din Chicago, SUA; Premiul I la concursul Dali’s Mustache în Spania; medalia de bronz în Hong Kong pentru lucrarea „Patru anotimpuri”; Certificat pentru recunoaștere artistică La Pinacothèque, Luxemburg; premiată de Institutul Național al Acuarelei în Niigata, Japonia. Premiile validează munca și talentul, aducând cu ele avântul de a merge mai departe și convingerea că această bucată din viața unui om spune totul despre cine este cu adevărat. Eu cred că arta spune foarte multe despre cel care o practică, despre modul în care percepe viața și felul în care alege să o transpună trecând-o prin filtrul celor mai adânci emoții și sentimente.
Alexandra Grigoroiu este un pictor născut din dorința de a dărui talentul ei oamenilor iubitori de frumos și din dragostea pentru relația pe care o are cu arta expusă la cel mai înalt nivel. Tablourile ei bucură oameni în locuri inedite: galerii de artă, expoziții, cafenele, clinici, dar mai ales în casele oamenilor, unde aduce rafinament, luminozitate și un suflu autentic de culoare.
Acest tot este completat de familia minunată și de profesia de dascăl pe care o desfășoară cu profesionalism, insuflând elevilor dragostea pentru artă și frumos, valori care din păcate, uneori, lipsesc din școala românească. Salvarea noastră vine din permiterea pătrunderii frumosului în viață și cu cât se întâmplă mai de timpuriu, cu atât rădăcinile sunt mai puternice. Sala de clasă devine un teatru al micilor artiști, așternem pe pânză culoarea vieții pe care dorim să o trăim simplu și frumos.
Într-o lume în care oamenii aleargă uneori fără sens, în care viața curge din inerție, Alexandra face o pauză. Regăsirea ei ca artist plastic este o gură de aer în care sensul adevărat apare atunci când răbdarea de a te descoperi în orice moment aduce cu sine aurul care părea că se ascunde printre firele de nisip. Iar strălucirea lui se răsfrânge asupra noastră, a tuturor, prin satisfacții aduse privirii, minții și sufletului ce admiră în tăcere un tablou în acuarelă realizat în atelierul de creație al unui artist minimalist contemporan cu noi. Mi-aș dori ca peste ani să pot privi captivată tablourile tale în marile galerii de artă ale lumii (știu cât de mult îți dorești!) și să pot spune cu mândrie nu doar că este un artist român, ci că este draga mea prietenă pictoriță Alexandra Grigoroiu.
Bingo, Skip! Un alt fel de bingo în care finalul este tot victorios culminând cu drumul spre cerul pe care îl iubeai atât de mult, care nu este nicidecum la apus, ci la răsărit. Nu pot scrie la trecut despre tine, nu o voi face niciodată, așa cum nu voi scrie cu tristețe acest scurt mesaj. Tu nu ești tristețe, zâmbetul tău dăinuie, râsul și bucuria pe care o emani ne vor călăuzi pe noi, cei care vom întârzia puțin călătoria. Așa ne vom aminti de tine, cea care ne-ai învățat dintotdeauna să nu stăm în drum de-o șaibă. Nu vom sta, vom încerca să mergem mai departe urmându-ți exemplul de voluntariat, bunătate, prietenie și imensă iubire pentru semeni. Prin Lucas vei trăi veșnic, iar noi îți vom întâlni privirea în lumina ochilor lui. Promitem să îl iubim și să-l protejăm, amintindu-i mereu de omul frumos care este mama lui.
Jocul nostru nu se încheie aici, trece în eternitate, pentru că iubirea este mai tare decât moartea. Noi suntem mulți, abia acum vom vedea cu adevărat cât ne-ai unit și cât ai însemnat. E rândul nostru să îți arătăm unitate și putere. Tu continuă drumul lin, sub Acoperământul Maicii Domnului, pe care ai iubit-o enorm și care acum îți este alături. Nu ai pierdut, ai câștigat infinitul, iar noi am câștigat amintirile și iubirea pe care ai sădit-o în noi. Bingo, Skippy! Odihnește-te în pace!
Lay down your head and I’ll sing you a lullaby Back to the years of loo-li lai-lay And I’ll sing you to sleep and I’ll sing you tomorrow Bless you with love for the road that you go
May you sail fair to the far fields of fortune With diamonds and pearls at your head and your feet And may you need never to banish misfortune May you find kindness in all that you meet
May there always be angels to watch over you To guide you each step of the way To guard you and keep you safe from all harm Loo-li, loo-li, lai-lay
May you bring love and may you bring happiness Be loved in return to the end of your days Now fall off to sleep, I’m not meaning to keep you I’ll just sit for a while and sing loo-li, lai-lay
May there always be angels to watch over you To guide you each step of the way To guard you and keep you safe from all harm Loo-li, loo-li, lai-lay
Libertate. Un cuvânt cu greutate, greu de explicat în metafore și expresii stilistice, care însă poate fi doar trăit cu autenticitate acolo unde îi găsești mireasma, în direcția în care îi simți chemarea. Și fiecare dintre noi o simte acolo unde inima tânjește după ea. Niciodată nu am avut curajul de a urca pe un motor de una singură, deși undeva în mine arde această dorință neîmplinită, pentru că simt cumva că acolo, în bătaia vântului prin păr, în contopirea cu fiecare mireasmă a naturii, în infinitul orizont spre care te îndrepți cu viteză limitată se află adevărata libertate în care te pierzi cu adevărat. Acolo, în sunetul motorului, te contopești în echilibrul suprem între tine, pământ și văzduh. O simți în fiecare celulă, te încarcă, te eliberează și mai ales te împlinește, pentru că îți oferă ceea ce cu toții ne dorim: acel magnific sentiment de libertate.
Lumea moto este fascinantă, iar în România ea formează un mozaic de culoare și complexitate prin existența KRT – Knights of The Round Table reprezentați de Blue Knights, Green Knights, Red Knights și White Knights. Am avut deosebita plăcere de a-i cunoaște în cadrul Sărbătorii macilor de la Spitalul Fundeni. Acolo am aflat că dincolo de lumea aceasta a motocicliștilor pe care toți o admirăm de la distanță și care ne încarcă de adrenalină chiar și ca simpli privitori este mai mult – ei sunt mai mult! – de la camaraderie până la spirit umanitar.
Și mi-am permis să pătrund puțin în acest miraj prin președintele Clubului White Knights, Dan Banica, cel care, alături de Cristina Pleșa, mi-a oferit o întâlnire din care am plecat îmbogățită de oportunitatea de a mă conecta cu doi oameni care reprezintă o lume a umanității și a voluntariatului ascuns în smerenia sunetului de motor.
White Knights EMS MC Romania a fost înființat în anul 2021 în ţara noastră de către Alexandru Moruz (primul președinte) și Dan Banica, pe atunci VP, nu neapărat ca o brigadă de pasionați de motociclism, ci ca o unitate dedicată de profesioniști medicali: medici, asistenți medicali, first responders, studenți ai Facultății de Medicină. Ei sunt cei care îmbină pasiunea pentru motociclism cu misiunea de a promova siguranța rutieră și a oferi primul ajutor acolo unde este nevoie. Mai simplu, ei sunt împreună pentru a oferi primul ajutor în caz de evenimente și de a instrui comunitatea moto în acordarea primului ajutor. Clubul are un cod ierarhic specific, iar pașii pentru a deveni membru sunt foarte preciși: suporter, prospect, membru. De când devii membru în cadrul clubului poți avea diferite funcții în board: road captain, tail gunner, sergent, secretary, capelan. Este o lume a respectării codului camaraderiei și a implicării active în activitățile clubului, care se împletesc superb cu plimbările pitorești în sunetul motoarelor turate.
Numai că umanitatea nu poate fi descrisă atât de sumar, pentru că ei nu se opresc doar aici, iar activitățile nu se limitează doar la lumea moto. Oriunde este nevoie, ei sunt prezenți. Având certificări de la Consiliul Național de Resuscitare, predarea cursurilor de prim ajutor se face cu toate schimbările din domeniu actualizate, cu seriozitate și foarte multă pasiune. Voluntari în programul „Există un erou în fiecare dintre noi”, dar și în Serviciul de ambulanță sau SMURD, membrii clubului oferă prim ajutor răspunzând urgențelor medicale din spațiile publice. Țin cursuri de prim ajutor oriunde sunt chemați, în școlile moto, în școlile de stat în cadrul activităților din „Săptămâna altfel”. Am aflat de la Dan cu mirare că un copil care stăpânește corect manevrele de prim ajutor poate salva chiar și un adult aflat în pericol.
Tot ei sunt cei care au pornit Campania „Nu scoate casca”, menită să aducă în prim-plan faptul că niciodată nu scoți casca unui motociclist implicat într-un accident rutier, aspect pe care oamenii, din pură dorință de a ajuta, îl fac de cele mai multe ori. De altfel, tot Dan a subliniat faptul că dorește să evidențieze în cursurile de prim ajutor pe care le ține mai ales ceea ce NU trebuie să faci, acelea fiind manevrele care salvează cu adevărat vieți. Pentru că membrii acestui club își doresc ca toți cei pe care îi instruiesc să stăpânească în mod corect procedura de resuscitare și să o aplice ori de câte ori este nevoie, astfel încât schimbarea în această direcție să se producă cu pași mici, dar siguri.
Nu pot să nu menționez bucuria pe care am simțit-o ca adult atunci când am văzut acești eroi coborând zidul Institutului Oncologic Fundeni costumați în supereroi aducând lumină și speranță copiilor aflați în saloanele pline de suferință și durere. Îi vizitează constant, aducând bucurie prin sunetul motoarelor, prezența învăluită în mister, dar mai ales prin darurile cu care se duc de fiecare dată, constând în produse necesare nevoilor acestor copilași.
Produsele însă nu se duc doar către Institutul Fundeni, cavalerii donează şi spre alte cauze, acolo unde sunt solicitaţi. M-a impresionat teribil povestea lui Dan în care au fost solicitați să aducă bucurie unui copil cu serioase probleme medicale care își dorea cu ardoare să vadă motocicliștii pe care îi admira, să le atingă motoarele, să le audă sunetul și să cunoască misterul din spatele vestelor emblematice. Un lucru aparent mărunt, dar cu o încărcătură emoțională semnificativă, ce aduce speranță și entuziasm pe chipul unui copil.
Deși în crezul lor umanitar se află omul în toată complexitatea lui, natura nu poate fi abandonată, pentru că roțile îi poartă în acest refugiu peisagistic pe care îl preferă curat. De aceea în fiecare an participă la o campanie de colectare a deșeurilor din apa și din aria Lacului Bicaz, la Water Fest Ceahlău.
Anual, împreună cu Red, Blue şi Green Knights Romania, strâng sute de metri cubi de deșeuri în cadrul unor tabere în care sunt implicați adulți și copii dornici să aibă un aport la crearea unei lumi în care poluarea să fie o amintire în lumina focurilor de tabără și în acorduri de chitară.
Clubul are și partea lui cuceritoare în care membrii se întâlnesc la evenimente relaxante în sediul marcat de Clubul Retro sau pornesc pe trasee prestabilite împărtășind aceeași pasiune, a motoarelor turate, a emblemei purtate cu mândrie, a prieteniei și a libertății asumate.
Nu pot să nu menționez personalitatea complexă pe care am întâlnit-o în președintele Clubului White Knights. Dan Banica abundă în valori umane foarte bine definite, combinate cu un calm care în mod paradoxal emană o energie vitalizantă. Timpul îl împarte între familie, job, club și marea lui pasiune: muzica. Chitara bas îi este camarad la repetiții, evenimente și concerte alături de trupe cunoscute.
Modul în care mi-a prezentat lumea moto și clubul pe care îl conduce este ca o poveste a libertății, a adrenalinei ținute în frâu, a umanității, a voluntariatului fără margini, a pasiunii și a camaraderiei pecetluite de coduri foarte bine implementate și respectate. Un om lumină, un club lumină (White Knights 99% Light 😉) acompaniat de un imn în care lumina se răspândește prin fiecare vers și armonie:
Cavaleri pe motoare în noapte, Se pornesc împreună la drum, Raza lunii le joacă pe frunte Și asfaltul îi crede nebuni. Dar ei știu cum să ţină de viaţă, Ei pe lume trăiesc ca și cum S-au născut să aducă lumină, Să te ţină în viață… oricum. Nimeni nu rămâne-n urmă, Toți un singur gând, Am jurat să facem numai fapte bune pe pământ, Viața o vom ţine-n palme, Ăsta-i primul legământ, Frați de cruce pe motoare Frați de ploaie și de vânt Frați de viață fără moarte White Knights, doar un gând. Când apar de niciunde în noapte, Timpul știu cum să-l țină pe loc, Ritmul vieții ei știu cum să-l pună peste inimi, Nu există nu pot!
