Întotdeauna în trecerea mea pe lângă Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” primul instinct a fost să îmi întorc privirea. Nu puteam suporta ideea suferinței prezente acolo, nici măcar de la distanță. Preferam să uit că există în ignoranța și în instinctul meu de conservare. Numai că am învățat între timp că fricile noastre sunt ca niște umbre, ne urmăresc continuu, trebuie să ne întoarcem spre ele și să le înfruntăm cu putere și curaj. Am încercat să fac asta și am pășit cu reținere în curtea Institutului Oncologic, la invitația doamnei Roxana Dumitru de la Asociația PAVEL (Primind Ajutor, Viața este Luminoasă). Și ceea ce credeam că este o scenă insuportabilă s-a dovedit a fi o trecere lină spre înțelegerea durerii oamenilor care își petrec o mare parte din existență acolo. Ca o poartă a bucuriei, menită să ofere o altă perspectivă, sper că nu prea pozitivă, a unei realități pe care mulți refuză să o vadă, în categoria cărora am fost și eu. Am decis să trec în tabăra celor care fac ca lucrurile să se întâmple, acum, prin micul pas al împărtășirii cu voi a oamenilor care sunt meniți să ne fie modele de urmat, care fac binele ghidându-se după spusele lui Mircea Eliade: Cea dintâi și singura datorie esențială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenței.
Poarta bucuriei a fost reprezentată de Sărbătoarea Macilor roșii, ediția a XII-a, organizată de Asociația PAVEL în parteneriat cu Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, cu sprijinul sponsorilor, colaboratorilor, voluntarilor și al tuturor oamenilor cu suflet mare care au dorit să aducă un strop de bucurie pacienților de toate vârstele, părinți, bunici și frați, medicilor și asistentelor medicale.
Imaginea de ansamblu a fost una de poveste: fiecare participant primea la intrare un mac roșu confecționat din hârtie colorată. Odată cheia primită, priveliștea oferea: standuri cu bunătăți menite să îi îmbie pe cei prezenți, tobogan gonflabil din care răsunau chicote de veselie, animatori-fluturi care îi bucurau pe copilași, sunetele motoarelor turate ale voluntarilor de la White Knights, Blue Knights și Green Knights, menite să îi plimbe pe doritori și curajoși, colțul de fotografii, colțul de caricaturi, Clubul Câinilor Utilitari, prezenți aici pentru un moment de terapie și fericire, muzică live, cadouri pentru cei prezenți, baloane înălțate în aer, supereroi coborând neînfricați de pe clădirea spitalului. Tot acest peisaj de basm a fost adus acolo pentru momentul bucuriei verii, pentru că, atunci când viața pune pauză bucuriei lumii exterioare, lumea trebuie să aducă înapoi bucuria vieții. Am perceput atunci două lumi paralele, cea din afară și cea dinăuntru, a noastră, a celor care ne bucuram în voie de sărbătoare, și a lor, a celor care priveau de la geamul saloanelor, unde bucuria venea ca o boare, mângâia ușor; mai bine atât, decât deloc.
Și atunci m-a lovit ca un trăsnet întrebarea: cine sunt adevărații supereroi? Cei din filmele pe care toți le vedem admirând costume și fapte de bravură sau ei, care se iau la trântă cu viața, uneori câștigând, alteori pierzând? Imaginea lor în curtea spitalului a fost ca un slow motion în vârtejul evenimentului. Copiii cu o stare de sănătate mai bună au primit bilet de voie afară, iar bucuria lor era lentă, parcă încercând să nu piardă esența lucrurilor, să simtă fiecare moment la maximum, să se contopească cu el, să nu treacă; cine știe când va veni altul? Și parcă semnificația macului i-a atins, palidul a dispărut puțin, semn că bucuria influențează semnificativ starea de sănătate. Au steluțe în priviri. Însoțiți de asistente și medici cu suflet mare, gustă veselia într-un moment în care viața revine pentru o clipă la normal. Părinții lor minunați se bucură alături de ei, de zâmbetul câștigat astăzi și pe care suferința îl dădea pierdut. La Sărbătoarea Macilor, bucuria învinge suferința, filmul cu supereroi rulează live cu noi prezenți în cadre.
Nu întâmplător am lăsat la final paragraful dedicat oamenilor-lumină, datorită cărora astfel de evenimente și nu numai sunt posibile la Institutul Oncologic: membrii Asociației PAVEL. Aș dori să-i menționez aici pe Camelia Demeter, cea care este organizatoarea acestei sărbători de vară, veșnic prezentă în mijlocul nostru oferind informații și răspunzând cu căldură tuturor; Roxana Dumitru, căreia îi mulțumesc pentru invitație și pentru discuția minunată despre care voi vorbi într-un articol dedicat exclusiv asociației; președinta Olga Cridland; Mihai Benchea, coordonatorul Școlii de spital, cel care are grijă ca acești copilași să aibă acces la servicii de educație în regim de spital; Gica Stănciulescu, membru și inspector de resurse umane. Aceștia sunt doar cei care și-au deschis inima spre mine vineri, făcându-mă să înțeleg suma eforturilor colosale de zi cu zi în lupta lor în care le poartă de grijă acestor omuleți extraordinari. Pentru că nevoile sunt mari și te ancorează puternic în realitate: medicamente greu de găsit și inaccesibile financiar; recuperarea etapelor de școlarizare pierdute în speranța revenirii la o viață normală după absența de pe băncile școlii; asistență socială și de specialitate psihoterapeutică prin joc! O întreagă echipă lucrează de dimineață până seara pentru îndeplinirea acestor nevoi prin proiecte și atragere de sponsori și voluntari. Munca este imensă, provocările mari, dar o inimă infinită îi ghidează, șterge durerea, oboseala și îi face să meargă mai departe, zâmbind celor care, de cele mai multe ori, își pierd zâmbetul în lupta cu o boală ce nu întreabă pe cine și de ce. Ceea ce i-a unit pe acești oameni a fost propria lor suferință, personală sau a copiilor lor, depășită cu greu. Ceea ce mă duce iar la gândul că din suferință se nasc lucruri extraordinare. Vă mulțumim!
Părăsesc Sărbătoarea Macilor roșii din curtea spitalului ținându-mi strâns propriii copii de mână, care s-au bucurat din plin de activități, zdrobită parcă de un sentiment de infinită recunoștință pentru viața pe care uneori, în zbuciumul zilnic, uităm să o prețuim. Dar gândul meu cel bun rămâne cu voi, dragii mei supereroi, și vă doresc victorii nenumărate, puteri nemăsurate, sclipiri în priviri! Vă mulțumesc pentru curajul pe care mi l-ați dat de a privi dincolo de zidurile spitalului, de a vă vedea chipul luminos, de a vă auzi glasul și, în viitorul apropiat, de a vă dărui mai des zâmbetul!
