Se spune că cele mai grele momente sunt atunci când medicii trebuie să salveze rude, profesorii să predea propriilor copii, iar eu să scriu despre familie. Însă voi încerca, pentru că povestea aceasta este ruptă din mine, trece prin ADN-ul, genele și sângele meu, pentru că mi-a făcut să tremure fiecare celulă până când acest uragan s-a mai domolit puţin .
Momentul nașterii unui copil reprezintă în viața oricărei familii bucuria supremă. Momente pline de curiozitate, entuziasm și nerăbdare în timp ce aștepți pe holul unui spital să vezi mâna de om ce urmează să îți schimbe viața. Dar când așteptarea se prelungește și veștile bune încetează să apară, tu, ca părinte, știi că ceva nu este așa cum îți dorești. Simți cum fiori reci încep să-ți inunde corpul, inima devine tremurândă, iar secundele par ani. Și în timp ce tu aștepți cu inima de plumb, adevărata luptă nu este a ta: se dă în spatele zidului, la terapie intensivă, când copilul tău, o fărâmă de om, își duce bătălia cu vitejie pentru că vrea să câștige darul vieții. Iar acest copil este Amina – numele ei spune totul, descrierea este fără sens aici.
Întâlnirea ei cu lumea, cu chipul drag al mamei și cu mâinile grijulii ale medicilor extraordinari de la Maternitatea Polizu avea să fie un spectacol fără aplauze de data aceasta. Amina se naște cu hemoglobina 2, și, în timp ce sângele se scurge din ea fără destinație, rezervele sunt acolo. Erau pregătite pentru alt copil și, totuși, destinate parcă ei. Cu o probabilitate infimă, sângele se potrivește, organismul îl acceptă imediat, iar viața revine în corp la centrifugă, așa cum alesese inițial să o părăsească. Cu toate acestea, medicina este rezervată, un corp lipsit de lichidul vieții în primele secunde, în care organele cedează unul câte unul, nu avea cum să reziste. Avem trei posibilități, spun medicii: Amina pierde lupta cu viața – cel mai probabil; o câștigă, dar cu sechele majore; sau o minune poate apărea la orizont. Și atunci bătălia devine a noastră, a tuturor, pe două fronturi: unul al copilului-minune și altul al părinților zdrobiți de prognostic. Ce poţi să ceri divinității în acele momente? Minunea, de cele mai multe ori. Dar părinții Aminei nu cer asta încă și, cu o putere parcă venită de nicăieri, acceptă orice posibilitate, ca pe o cale, a lor, dată cu un scop anume, greu de elucidat deocamdată. Aleg să fie alături de fetița lor învingătoare, care simte că în spatele tuburilor, aparatelor și grijii medicilor se află nişte părinţi şi bunici pregătiți să o susțină în orice scenariu. Iar forța lor dărâmă ziduri, îmbrățișarea lor imaginară ajunge la ea, sărutul de pe frunte este acolo, menit să o alimenteze cu resurse sufletești. Iar minunea își începe ușor lucrarea: organele Aminei își revin rând pe rând, mișcările se coordonează ușor, plânsul dătător de speranță se aude, tratamentul se diminuează. Lumina nu se stinge, cortina nu cade, piesa încă se joacă. RMN-ul arată modificări, însă medicii nu pot face analogia între rezultat şi manifestările copilului care par normale. Este nevoie de timp, se pare, pentru a avea un răspuns exact, dar noi nu avem nevoie de asta acum, pentru că trebuie să ne bucurăm de prima băiță, primul biberon mâncat pe nerăsuflate, căldura fizică a acelor dragi, privirile iubitoare ale părinților, cuvintele de alint ale bunicilor şi uneori şi de mâinile pline de experiență ale kinetoterapeuţilor.
Perspectiva asupra vieții se schimbă radical după astfel de experiențe. Realizezi că tu, ca părinte, eşti în esență foarte mic, că ai nevoie de aliați puternici: medici minunați care par coordonați în vasta lor experiență şi cunoaștere de mâini de înger, de oameni dragi care să alimenteze speranța, care să mângâie durerea, de divinitate care să își arate lucrarea. Amina pare purtată pe aripi de înger din fericire. Cazul este al treilea în lume se pare, dar cifrele par fără sens acum. Tu, Amina, eşti pe podiumul învingătorilor, medalia de aur este la tine – sportul practicat, trânta cu viața. Nu putem fi mai mândri de tine, de trupul tău micuț şi de inima ta mare. Când vei creşte şi vei citi aceste sărace rânduri, să ştii că te iubim enorm, avem răbdare cu tine şi, în timp ce tu erai în mijlocul arenei, noi în linişte îţi savuram victoria.
Cu toată dragostea,
mătușa ta, Oana