În încercarea mea de a da puțin filmul vieții înapoi, mi-au venit în minte primii ani în care am pășit în tainele modelării minților și sufletelor de copil. Cu ochii închiși am vizualizat elevi, colegi, clădiri și străduțe care mă duceau spre acel loc unic în care mi-am pus bazele. Când, brusc, filmul s-a oprit, iar memoria a scos la iveală chipul blând și cald al unei mogâldețe ce pășea temătoare spre sala de clasă, ținându-și strâns părinții de mână. El este Andrei, iar povestea lui este drumul meu spre maturizare, spre conștientizarea că viața nu ne oferă întotdeauna doar nectarul bucuriei, ci și o suferință din care se nasc lucruri minunate.
Nu mult după întâlnire, cu toții ne-am dat seama că ceva nu merge așa cum ne-am fi dorit. Diagnosticul cade ca plumbul în sufletul părinților: tulburare de spectru autist (TSA). Cu un cadru didactic tânăr și un diagnostic ce la vremea respectivă nu era suficient cercetat, părea greu de imaginat un parcurs fericit. Dar eu cred cu tărie că, atunci când speranța pare că nu există, Cineva pune în mișcare un întreg sistem. Astfel oamenii își deschid mintea și sufletul pentru a ajuta. Urmează ani de terapie, atât individuală, cât și în cadrul instituțiilor de învățământ. Cu toții am învățat cot la cot cu psihologi și terapeuți cum și ce ar fi bine să facem pentru a înțelege și pătrunde în mintea și inima lui Andrei. În mod paradoxal pentru mine, deși experiența cognitivă a fost modelatoare, cele mai importante lecții le-am primit de la el, copilul-lumină din fața mea. Am învățat împreună toate mărcile de mașini (Mazda devenise și preferata mea), am iubit veverița din Ice Age de parcă era primul meu animăluț de pluș („Velverița”, ca să îl citez), am încercat să lucrăm conținuturi esențiale, ne-am îmbrățișat timid, am zâmbit, am plâns, ne-am tăvălit de frustrare, dar am reușit să ne conectăm cumva. Și știu că, oricât de greu ar părea, undeva în inima lui sunt și eu. Chiar dacă gradul de manifestare emoțională este scăzut uneori în gesturi, emoția pe care o au și o transmit acești minunați copii depășește puterea noastră de înțelegere. Dacă vrei să le câștigi mințile, trebuie să ajungi la inima lor. Andrei, vreau să cred că am ajuns la inima ta caldă, inocentă și bună, și te asigur că gândul meu cel bun se îndreaptă spre tine mai des decât îți poți imagina.
Îmi îndrept acum gândurile către părinții lui Andrei și le mulțumesc pentru încrederea pe care au avut-o de a lăsa un suflet aşa de pur în mâinile unui om cu atât de puțină cunoaștere în vremea aceea. Acești oameni minunați, care au schimbat total firul propriilor vieți pentru a fi alături de Andrei într-o dedicare totală. Sacrificiul părintesc făcut din dragoste într-o astfel de situație nu poate aduce decât beneficii pe toate planurile. Porțile Universului se deschid și Andrei întâlnește până în prezent doar oameni-lumină în cale, aceia care lasă urme importante în parcursul și evoluția lui. De la familie, profesori, prieteni, terapeuți, colegi, cu toții au definit în profunzime acest drum anevoios. Acum Andrei este un tânăr de 21 de ani minunat, frumos, afectuos cu oamenii dragi, a cărui privire răspândește lumină. A reușit să finalizeze liceul, nu i-a fost ușor, multele ore de terapie și-au pus amprenta, mintea și trupul au obosit. Andrei, e momentul pentru o pauză, în care să îți permiți să fii tu, să te bucuri de viață în simplitatea ei, de zâmbetul părinților dragi și al fratelui adolescent care te susține în mod constant, de timpul care nu cere nimic de la tine acum, care te lasă în ritmul tău. Viața este înainte, te așteaptă, nu îți poate da răspunsuri acum, dar îți respectă parcursul cu răbdarea unei mame care știe ce este mai bine pentru copilul ei, iar binele va veni, pentru că lucrurile bune merită să fie așteptate.
Îți mulțumesc, copil-lumină, pentru că ești, pentru că ne demonstrezi zilnic tuturor ce înseamnă umanitatea, bunătatea și dragostea față de semeni. Că nu există în tine nimic întinat de noi, cei plini de tină. Îți doresc ca viața să-ți răsplătească din belșug tot efortul depus cu daruri de neprețuit, printre care sper să fie și aceste rânduri scrise, cu multă emoție, de întâiul tău dascăl.