Se spune că din suferință se nasc lucruri minunate. Am avut multiple confirmări ale acestei morale, însă povestea ce urmează mi‑a depășit absolut toate așteptările în această direcție, ca o explozie a simțurilor, menită să te trezească brusc la realitate, să te facă să te simți mic în fața unor oameni de o imensitate umană greu de egalat, doar pentru ca, ulterior, să trezească în tine dorința de a le urma exemplul dăruind părți din tine celor care așteaptă, undeva, deschiderea inimii tale.
Pe tot parcursul scurtei întâlniri cu Elena și Ghiorghi Filip am avut sentimentul îmbogățirii sufletești și nu pot să nu îi fericesc pe cei care îi au aproape mai des. Poveștile lor încep cât se poate de diferit, dar cu același deznodământ. Elena cade dintr‑un păr la vârsta de 19 ani, accident stupid am putea spune, dar deloc întâmplător. Urmează 7 ani de recuperare, traversați de un amalgam de emoții: de la furie, negare, răzvrătire până la acceptare și sens. În toată această perioadă îi este alături mama ei, luptând cu durerea fiicei, cu propria durere, dar și cu o societate nepregătită la momentul acela să integreze o persoană cu dizabilități. Filip, așa cum toți îl numesc, își pierde motricitatea într‑un accident de bicicletă, la vârsta de 23 de ani. Tot deloc întâmplător și, dacă ar fi să îl citez – „cine suntem noi să decidem dacă o întâmplare nefericită este mare sau mică?” ‑, ne este dată, este de dus.
Împletirea poveștii celor doi începe la fel ca întreaga lor activitate, cu un dar: Filip îi dăruiește Elenei primul ei scaun rulant perfect adaptat nevoilor sale. Activitatea lor își are rădăcinile în cadrul organizației Motivation (1996), în care aceștia devin „instructori de viață independentă pentru tinerii cu dizabilități”. Și pentru prima dată, în cadrul acestui centru de întrajutorare, se simt utili, viața capătă sens, drumul parcă se așterne, ei trebuie să se dăruiască celorlalți, tuturor cazurilor, fără excepție. Și dăruiesc din plin, enorm. Filip se ocupă cu pricepere de prescrierea, adaptarea și omologarea scaunelor rulante și a echipamentelor adaptate, iar Elena de tot ce este nevoie pentru a oferi un dar atât de simplu aparent, dar atât de complex: independența și dreptul la o viață trăită liber persoanelor cu dizabilități. Destinele lor se unesc și în viața personală, pentru că iubirea de semeni se oferă mai ușor în doi deveniți unul. Urmează ani în care binele se face la centrifugă, inima se umple de bucuria realizărilor, dar uneori se simte copleșită de intensitatea emoțională a celor implicați, poveștile și dramele oamenilor sunt uneori greu de purtat. Dar inimile mari găsesc resurse infinite, pentru că drumul ce se așterne este pe cât de greu, pe atât de măreț.
Din 2014 își croiesc propriul destin în cadrul organizației „Totul pentru tine”. Familia nou‑creată are multe de oferit. Filip devine promotorul sportului românesc adaptat, al mișcării, crezând cu tărie că sportul dă sensul adevărat vieții, că este motivația de a depăși limitele, dacă este susținut de educație și studii, astfel încât orice persoană cu dizabilități să se integreze social și mai ales în câmpul muncii. Parcursul lor este ca o poveste care se desfășoară pe apă, pe uscat, în aer și nu numai.
Tirul cu arcul se află pe piedestal, Filip devenind primul antrenor de tir cu arcul în scaun rulant de la noi din țară, dar și campion la acest sport adaptat pe care îl promovează cu dedicație oriunde este solicitat: în școli, licee, facultăți. Binele trebuie împărtășit oriunde, sportul trebuie promovat prin orice mijloace. Dar ei nu se puteau opri aici. Pentru că pot enorm, urmează maraton de înot, raliuri, baschet și tenis, parașutism, atletism, maraton, aviație, echitație, caiac, para-canotaj, rafting. Sunt primii care urcă la Crucea Caraiman, coborând în echilibru pe roțile din spate.
Vizitează centre de copii în Africa, unde Filip reușește să adapteze o mașină specifică persoanelor cu dizabilități pentru safari; ajung la poalele vârfului Kilimanjaro, la Marele Zid Chinezesc.
Elena reprezintă România la ONU de două ori, vorbind din suflet despre situaţia persoanelor cu dizabilități din ţara noastră și despre dreptul lor de la o viață normală până la una de poveste, pe care o promovează prin exemplul personal. Filip este ambasador BeActive, un program în care sportivi de performanță promovează mişcarea în rândul tinerilor și nu numai.
Și lupta se dă pentru para-canotaj acum – Filip, ți‑am simțit dorința, știu că vei reuși!
Mă simt eu însămi la un maraton al vieții încercând să cuprind imensele lor realizări în puține cuvinte și trebuie să mărturisesc că nu este cu putință.
Nu am lăsat întâmplător la final proiectul de suflet reprezentat de taberele special organizate pentru copiii și adulții cu dizabilități, în număr de 4 anual.
M‑a fascinat încă de la început dorința lor de a‑i aduce pe copii în contact direct cu bucuria extremă a iernii – zăpada – prin organizarea de tabere de schi adaptat.
În cadrul acestor tabere, copiii au parte de experiența minunată în care emoția alunecării pe pârtie, simțirea vântului rece pe față, contopirea cu natura devin momente unice și de neegalat.
În taberele de la mare, briza mării și senzația nisipului fin în timp ce privirea se pierde în zare aduc speranța, drumul e infinit, la fel ca și orizontul ce se așterne sub privirile lor. Copiii cu dizabilități au șansa aici să practice un sport, să primească susținere emoțională la cel mai înalt nivel, să lege prietenii îmbogățindu‑şi astfel experiența de viață. Se creează grupuri de sprijin în care psihoterapeuți mângâie suflete și aduc suportul de specialitate necesar traversării unei astfel de experiențe traumatizante de cele mai multe ori. Aceste oaze de ieșire din rutină îmbină utilul cu plăcutul: instruirea părinților și a copiilor în a deveni independenți se împletește cu fericirea, jovialitatea și simplitatea unei vieți trăite frumos. Rând pe rând, oameni‑lumină trec prin această transformare, pentru că, din clipa în care îi întâlnești pe Elena și pe Filip, nu mai poți fi același om. Perspectiva ta asupra vieții se schimbă, prețuiești mai mult orice respirație și implicit se naște dorința de a dărui mai mult.
Aș vrea să mă opresc puțin asupra întregii echipe devenite familie. Tot binele se face cu și prin oameni. De la colaboratori, sponsori, psihoterapeuți, voluntari, oameni simpli, toți sunt parte a acestor realizări remarcabile. În jurul Elenei și al lui Filip se naște o adevărată comunitate, unică, autentică și foarte valoroasă, în care senzația că spiritul social se prăbușește dispare, în care toți își dau mâna și devin totul pentru cei care au nevoie de tot. Acest lucru se datorează faptului ca Elena și Filip sunt inima acestui motoraș pulsând energie, vibrație, emoție și speranță spre viitor.
Deși este imposibil să cuprind în aceste rânduri o viață de om, trăită și dăruită la maximum celorlalți, prin experiențe complexe și multiple, pentru mine, esența este doar una, oferită de contactul direct cu acești doi oameni‑lumină. Elena și Filip nu au nevoie în descriere de titulaturi pompoase, pentru că ei sunt, de fapt, inima și sufletul celor pe care îi păstoresc, în imensa lor modestie. I‑am simțit ca pe niște părinți iubitori pentru fiecare dintre cei pe care i‑au întâlnit. Ușile inimilor lor nu se închid odată cu încheierea unei tabere sau a unui program, ei sunt aici acum și pretutindeni, gata oricând să se dedice oricărei cauze. Am simțit asta în lacrimile din ochii lor în timp ce povesteau despre fiecare om întâlnit, despre fiecare mângâiere adusă celor deveniți parte din ființa lor, încercând din răsputeri să nu omită pe nimeni, pentru că toți au același loc bine stabilit în inimile lor cu care vibrează la unison. Cu pași mici ați construit o lume mai bună, în care mulți oameni și‑au câștigat independența prin priceperea, dăruirea și dragostea voastră pentru ființa umană. Îmi doresc din suflet să vi se împlinească marele vis de a găsi oamenii potriviți, dedicați și dăruitori cărora să le lăsați această valoroasă moștenire. Cu toții avem nevoie de asta, ca semințele plantate să devină flori perene. Dar, până atunci, vă avem pe voi, vă apreciem și vă suntem veșnic recunoscători pentru că existați şi că răspândiți lumină spre noi, cei care, din păcate, uneori stăm pe banca de rezerve.
Închei încercând să construiesc în cuvinte o imagine vizuală pentru noi ceilalți, pentru a trăi cu toții măcar pentru o clipă sentimentul de împlinire pe care ți‑l oferă binele pe care îl faci cu inima plină de iubire și pe care, dacă ai puterea să îl conștientizezi, te hrănește atât de mult, încât te face să nu te mai oprești din a te dărui. Această imagine îl reprezintă pe puștiul Florinel (4 ani și jumătate), venit cu trenul din Moldova pentru tabăra de la mare, împreună cu mama sa, care îl purtase până atunci doar în brațe. Stând în holul hotelului, după ce a primit primul său scaun rulant de la Elena și Filip, le spunea tuturor turiștilor care intrau, din inima lui mare și cu o bucurie ca un cristal: „Vă iubesc! Eu am scaun cu rotile!”
