Pășesc cu sfială în Complexul de servicii „Casa noastră” din București, un loc în care îmi doream nespus să ajung, să pot cunoaște suflete minunate de copil, oameni-lumină în devenire, să trăiesc emoții noi. Întâmpinarea a fost foarte caldă din partea personalului, dornic să ne arate centrul, însă atenția mea cade pe cei trei copilași prezenți, o mare parte dintre ei fiind plecați la activități sportive, ceea ce este extraordinar pentru ei, pentru dezvoltarea lor fizică și mintală.
Locul pare unul plin de veselie și culoare. Oriunde te uiți vezi doar personaje fericite din poveștile preferate ale copilăriei, menite parcă să anime un loc în care suferința își are rolul ei bine stabilit. Numai că tot acest decor feeric nu poate substitui nevoile de bază ale unor suflete mult prea greu încercate. Noi toţi, cei care ne străduim prin diferite mijloace efemere să alinăm puțin acest dor și această nevoie de conectare cu cei dragi, suntem doar tranzitorii în viețile lor. Uneori această metodă poate aduce mai degrabă furie și respingere, sufocarea unei emoții pe care ei nu o cunosc: de iubire autentică, atașament real și grija celuilalt. E greu de pătruns în sufletul acestor copii și nu pentru că acolo nu se găsește căldură, ci pentru că toate emoțiile și trăirile au fost suprimate, înghețate, îngropate pentru că produceau prea multă suferință, ce trebuia oprită urgent. Neîncrederea în orice gest de umanitate este firească. Cum te poţi încrede când cele mai dragi ființe au anulat orice urmă de atașament și afecțiune, cum poţi atribui asta unor persoane necunoscute? Trebuie să te protejezi de noi suferințe.
Am cunoscut trei copii minunați, însă dornici să își deschidă puțin inima spre mine, spre întrebările mele poate prea insistente și incomode, spre curiozitățile mele ce vizau aspecte prea personale. Am încercat doar să vă înțeleg mai bine ca să pot să vă ofer din prea puțina mea căldură, umanitate și afecțiune. Sper că am reușit cumva să las o urmă, poate măcar printr-o îmbrățișare, cea mai tangibilă formă de exprimare a iubirii, sau printr-un cuvânt mângâietor. Aș îndrăzni să spun că nu sunteți chiar atât de singuri, suntem mulți cei care vă apreciem, care ne dorim să vă fim alături, să vă ghidăm puțin spre un viitor mai bun, în care (știu că nu vă place asta) educația este cea care vă poate scoate de acolo și vă poate transpune într-o lume frumoasă, de care să vă puteți bucura. Aș mai îndrăzni să vă spun că viața constă în bucuria pe care ți-o aduce un fir de iarbă, o floare de primăvară, un om care îți zâmbește şi o rugăciune fierbinte îndreptată spre Părintele ceresc. Că marile împliniri le simți atunci când oferi din puținul tău oamenilor cunoscuți sau nu, când te dăruiești cu adevărat. Și chiar dacă voi credeți că nu aveți ce să oferiți lumii, vă contrazic: o inimă mare bate în voi, am simțit asta. Fiecare este unic și are darul său, descoperiți-l și oferiți-l nouă, celor care așteptăm. Și până îl identificați, noi ne vom bucura doar de faptul că voi existați, ca lecție de viață, ca oameni-lumină meniți să ne faceți mai buni în fiecare zi. Păstrez cu mine bucuria cu care se mănâncă o eugenie ca refugiat într-o ţară străină, dar fără urmele războiului, frumusețea zâmbetului Karinei, curiozitatea și respingerea voastră inițială firească și naturală, deschiderea de a ne primi în lumea voastră pentru a ne transpune puțin, iubirea înăbușită, dar gata să iasă oricând la orice stimul afectiv, și pe voi, în întregime.
Nu pot să nu închei prin a povesti despre întâlnirea mea cu Ema. În încercarea de a mă apropia cu sfială de ea, spunând cât îmi place să scriu și cât de eliberator este procesul creației, răspunsul ei a fost surprinzător: Și eu scriu! A urmat un moment magic, în care am făcut schimb de articole și de poezii. Și nu pot să nu îi acord ei finalul, pentru că niciun rând scris de mine nu va putea vreodată să contureze durerea unui copil singur, îndurerat și dornic de a primi iubire și grijă, decât o poezie scrisă de ea. Tu vorbești în numele tuturor copiilor aflați în acest context, iar noi primim strigătul vostru, îl înțelegem și încercăm să îi răspundem. Să nu te oprești din scris, copile drag!
Sunt doar obosită
Şi să rezist mult, nu mai pot…
Aş vrea să întorc timpul,
Pe tine să te am la loc.
Sunt doar un copil.
Voi nu vă gândiți la mine?
Să mă maturizez a trebuit
Cu mult înainte de vreme.
Durerea mă apasă în piept
Şi respirația mi-o taie
Să vă explic am încercat
Dar nu vedeți cât doare.
