Categorie: Fără categorie

În încercarea mea de a da puțin filmul vieții înapoi, mi-au venit în minte primii ani în care am pășit în tainele modelării minților și sufletelor de copil. Cu ochii închiși am vizualizat elevi, colegi, clădiri și străduțe care mă duceau spre acel loc unic în care mi-am pus bazele. Când, brusc, filmul s-a oprit, iar memoria a scos la iveală chipul blând și cald al unei mogâldețe ce pășea temătoare spre sala de clasă, ținându-și strâns părinții de mână. El este Andrei, iar povestea lui este drumul meu spre maturizare, spre conștientizarea că viața nu ne oferă întotdeauna doar nectarul bucuriei, ci și o suferință din care se nasc lucruri minunate.

Nu mult după întâlnire, cu toții ne-am dat seama că ceva nu merge așa cum ne-am fi dorit. Diagnosticul cade ca plumbul în sufletul părinților: tulburare de spectru autist (TSA). Cu un cadru didactic tânăr și un diagnostic ce la vremea respectivă nu era suficient cercetat, părea greu de imaginat un parcurs fericit. Dar eu cred cu tărie că, atunci când speranța pare că nu există, Cineva pune în mișcare un întreg sistem. Astfel oamenii își deschid mintea și sufletul pentru a ajuta. Urmează ani de terapie, atât individuală, cât și în cadrul instituțiilor de învățământ. Cu toții am învățat cot la cot cu psihologi și terapeuți cum și ce ar fi bine să facem pentru a înțelege și pătrunde în mintea și inima lui Andrei. În mod paradoxal pentru mine, deși experiența cognitivă a fost modelatoare, cele mai importante lecții le-am primit de la el, copilul-lumină din fața mea. Am învățat împreună toate mărcile de mașini (Mazda devenise și preferata mea), am iubit veverița din Ice Age de parcă era primul meu animăluț de pluș („Velverița”, ca să îl citez), am încercat să lucrăm conținuturi esențiale, ne-am îmbrățișat timid, am zâmbit, am plâns, ne-am tăvălit de frustrare, dar am reușit să ne conectăm cumva. Și știu că, oricât de greu ar părea, undeva în inima lui sunt și eu. Chiar dacă gradul de manifestare emoțională este scăzut uneori în gesturi, emoția pe care o au și o transmit acești minunați copii depășește puterea noastră de înțelegere. Dacă vrei să le câștigi mințile, trebuie să ajungi la inima lor. Andrei, vreau să cred că am ajuns la inima ta caldă, inocentă și bună, și te asigur că gândul meu cel bun se îndreaptă spre tine mai des decât îți poți imagina.

Îmi îndrept acum gândurile către părinții lui Andrei și le mulțumesc pentru încrederea pe care au avut-o de a lăsa un suflet aşa de pur în mâinile unui om cu atât de puțină cunoaștere în vremea aceea. Acești oameni minunați, care au schimbat total firul propriilor vieți pentru a fi alături de Andrei într-o dedicare totală. Sacrificiul părintesc făcut din dragoste într-o astfel de situație nu poate aduce decât beneficii pe toate planurile. Porțile Universului se deschid și Andrei întâlnește până în prezent doar oameni-lumină în cale, aceia care lasă urme importante în parcursul și evoluția lui. De la familie, profesori, prieteni, terapeuți, colegi, cu toții au definit în profunzime acest drum anevoios. Acum Andrei este un tânăr de 21 de ani minunat, frumos, afectuos cu oamenii dragi, a cărui privire răspândește lumină. A reușit să finalizeze liceul, nu i-a fost ușor, multele ore de terapie și-au pus amprenta, mintea și trupul au obosit. Andrei, e momentul pentru o pauză, în care să îți permiți să fii tu, să te bucuri de viață în simplitatea ei, de zâmbetul părinților dragi și al fratelui adolescent care te susține în mod constant, de timpul care nu cere nimic de la tine acum, care te lasă în ritmul tău. Viața este înainte, te așteaptă, nu îți poate da răspunsuri acum, dar îți respectă parcursul cu răbdarea unei mame care știe ce este mai bine pentru copilul ei, iar binele va veni, pentru că lucrurile bune merită să fie așteptate.

Îți mulțumesc, copil-lumină, pentru că ești, pentru că ne demonstrezi zilnic tuturor ce înseamnă umanitatea, bunătatea și dragostea față de semeni. Că nu există în tine nimic întinat de noi, cei plini de tină. Îți doresc ca viața să-ți răsplătească din belșug tot efortul depus cu daruri de neprețuit, printre care sper să fie și aceste rânduri scrise, cu multă emoție, de întâiul tău dascăl.

Nu există explicații pentru care unii oameni minunați intră în viața noastră, mai devreme sau mai târziu. Scopul acestor întâlniri nu se învață pe loc, e nevoie ca timpul să își țeasă pânza până când lucrarea se arată. Tot ce pot să spun este că omul-lumină despre care vă voi povesti a apărut pare-se de nicăieri în preajma mea, dar legătura dintre noi s-a realizat cu o profunzime pe care nu o pot surprinde în cuvinte.

Ea este, simplu, Cristina Bar. Mulţi o cunosc, pentru că este omul prezent când nevoia există. Pașii ei se îndreaptă mereu spre dăruirea supremă oamenilor. Şi, ca să îi citez prietenii, ea este „omul cu de toate”. Acțiunile de voluntariat sunt punctul ei forte, toate relațiile dezvoltate în acest sens transformându-se în prietenii solide, fără termen de valabilitate, pentru că ea nu își întinde doar mâna, ci şi inima ei mare spre toţi. La Federația Română de Baschet este omul care face lucrurile să se pună în mișcare, alături de echipa care îi devine familie, ocupându-se de orice aspect necesită competențele şi empatia ei. Şi nu se oprește aici. Caută să ajute prin orice mijloace, oriunde se simte nevoia de ea, în orice proiect demarat lasă o parte din ea, cea mai importantă: vibrația ei, emoția, sufletul. Citește scrisori în cadrul Asociației „Dulăpiorul cu jucării”, pregătind pachete în mod constant pentru copiii bolnavi de cancer de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” București, face voluntariat la competițiile paralimpice, mulţi sportivi devenindu-i prieteni dragi. Implicarea ei în lumea sportului românesc – baschet, cricket, tir – devine un mod de a trăi, pentru că ştie că a fi înseamnă a te dărui. Că efemera noastră trecere pe „aici” este despre semeni, despre compasiune şi iubire. În esenţă, Cristina asta este: iubirea de viaţă, de muncă, de familie, de prieteni, de oameni şi mai ales de Dumnezeu, în Care îşi pune toată nădejdea. Copilul ei minunat, Lucas, îi seamănă, emană energia mamei, zâmbete şi veselie. Lângă ei, viaţa se opreşte în loc, ca să se bucure şi ea, că este.

Binele are însă calea lui. Se întoarce către noi atunci când suferinţa loveşte crunt. Când viaţa primeşte timp limitat, când boala se răspândeşte cu viteză într-un corp de sportiv, când oasele îşi plâng propria durere în tăcerea omului demn. Ea le primește însă cu putere, pregătită parcă pentru o competiţie, o alta la care participă, a ei de data asta. Cristina, noi suntem în tribune pentru tine! Este rândul nostru să fim, să facem schimb de roluri, măcar cu un gând puternic, cu un zâmbet, cu o vorbă caldă, cu aplauze pentru frumuseţea ta umană şi imensa ta bunătate pe care nu conteneşti să o oferi, chiar şi acum, când trebuie doar să deschizi inima ca să o primești. Lupta nu este gata, suntem în toi, dar sclipiri de lumină se întrevăd, pentru că tu eşti raza din care se desprind.

Şi, pentru micul nostru joc imaginar, eu zic aşa: să fie linie acum, şi când ajungem la victorie să strigăm cu toţii, din tot sufletul, cu mâinile îndreptate spre cer: „Bingo!”, pentru că suntem mulţi, suntem cu tine, iar glasul nostru întrece orice galerie plină de suporteri.

Se vorbește atât de mult zilele acestea despre feminitate, frumusețe, putere, gingășie, încercând să scoată în evidență de fapt femeia şi întărind demersul cu daruri copleșitoare, cuvinte măgulitoare și evenimente de amploare. Mă întreb însă dacă tot ceea ce reprezintă femeia începe și se termină brusc odată cu data de 8 martie. Dacă nu cumva femeia reprezintă împletirea eternă a acestor calități, reprezentarea tangibilă a lor fiind gesturile mici sau mari pe care ea le face în fiecare clipă a existenței sale.

Frumusețea femeii este explozia sinelui, este ceea ce simți atunci când îți este aproape, energia pe care o emană și modul în care aceasta se răsfrânge asupra ta. Pe aceea o porți cu tine în infinit, lasă urme adânci și produce schimbări esențiale. Despre asta se vorbește puțin sau fără profunzime. Am încercat să surprind frumusețea femeii zilele acestea sub alte forme, iar exercițiul a fost revelator. Am întâlnit zâmbetul larg când speranța zilei de mâine reapare, plânsul puternic și eliberator în fața unui gest simplu, o perucă nouă purtată cu demnitate în lupta cu boala și bucuria unui machiaj ce ascunde suferințe adânci, răsuflarea eliberatoare la finalul unei zile copleșitoare, mângâierea caldă pe chipul unui copil drag, privirea luminoasă spre soarele mult așteptat, cuvântul cald către omul mult prea încercat și poate vulnerabilitatea afișată cu o sinceritate de neegalat.

Închei cu îndemnul de a căuta frumusețea femeii dincolo de clișeele clasice, de a surprinde în momente-cheie scântei ale interiorului, mici, subtile, dar autentice, creatoare de modele de umanitate, aflate permanent în proximitatea sufletului nostru. Iar când le vom găsi, să lăsăm lumina din ele să ne inunde inimile, oferind la schimb un lucru aparent mărunt: confirmarea că au fost VĂZUTE.

În zgomotul citadin al Capitalei, între căsuțele-monument din apropierea centrului orașului, este Biserica „Cerceluș”, așa cum mulți o numesc, după numele străzii pe care se află. Am simțit acest lăcaș ca strajă, amintind că acolo domnesc liniștea și pacea pentru cei care rătăcesc căutând‑o.

În comunitatea minunată a acestei biserici am cunoscut-o pe doamna Camelia, un om despre care auzisem lucruri minunate și pe care îmi doream cu ardoare să îl cunosc. Cu greu a acceptat invitația, susținând că nu se consideră un om-lumină, deși din ochi îi izvora din plin. Întâlnirea mi-a anulat însă toate așteptările, iar povestea ei este una care face viața să vibreze ca o pulsație de trăiri încărcate de o puritate străină vremurilor noastre. Începutul poveștii poate părea comun: atunci când liniștea se așterne peste viața unui om, apar evenimente ce redresează parcursul pe care noi, în imensul nostru egoism, credem că îl controlăm. Și, ca să o citez cumva, atunci când iubirea este la liber, nu ne convine, doar suferința ne poate face conștienți de ea. În urma unei evaluări medicale i se expune un diagnostic șocant, limfom non-Hodgkin. O astfel de veste cade ca plumbul pentru familie și întreaga comunitate din care doamna Camelia face parte. Și de aici începe lucrarea. În decurs de o săptămână în care oameni dragi trimit gânduri bune, se fac rugăciuni colective, diagnosticul inițial se schimbă peste noapte, la diferență de o celulă: limfom Hodgkin, mult mai puțin agresiv și cu șanse mari de vindecare. Medicina căuta explicații, doamna Camelia le avea deja. Mi-a mărturisit că nu a căutat nicio clipă vindecarea, ci iertarea, nu a cerut darul vieții, ci împăcarea. Dincolo de urcușul spre remisie, cu tratamente suportate greu și epuizarea emoțională create de proces, trage niște concluzii revelatoare. A simțit cum, atunci când disperarea te cuprinde, ușile se deschid, iar îngerii te poartă pe brațe, referindu-se îndeosebi la oamenii care au înconjurat-o cu toată iubirea și ajutorul de care avea nevoie. Gesturi simple alimentau cu nădejde și putere un om care punea totul pe seama lucrării divinității.

A sosit și mult-așteptata clipă a vindecării, care aduce bucurie, dar și dilema: ce facem din nou cu darul vieții? Răspunsul vine rapid: cât de frumos și simplu este să te dăruiești! Având mai puțin, dai mai mult și totul ți se întoarce infinit. Din omul regăsit, doamna Camelia dăruiește blândețe, răbdare, iubire, tihnă oamenilor însetați de trăiri autentice. Desfășoară un atelier de creație împreună cu o parte dintre copiii parohiei sub implicarea părintelui Ovidiu, omul care a însoțit-o permanent în momentele grele. Împreună organizează serbări cu copiii, spectacole de teatru alături de alți oameni inimoși, pentru că binele nu are nevoie decât de un izvor pentru a deveni fluviu. Cu mâini dibace creează produse originale pe care le donează spre bucuria celor care au nevoie, copiilor abandonați, oamenilor singuri și în suferință. Din gânduri profunde scrie poezii menite să aline sufletele celor care o citesc.

„Lecția” trebuie învățată, e nevoie de gesturi mici și simple, care să definească umanitatea din noi, după cum exprimă unul dintre versurile doamnei Camelia: „Să fim ca pasul de furnică-n lume”.

Scotocind prin minunata lume a legendelor după adevărata semnificație a sărbătorii mărțișorului, încercând cumva să scap de tot iureșul comercial pe care de la an la an îl capătă, m‑am oprit, simplu, la una dintre variante. Prin urmare, un prinț salvează soarele din ghearele unui balaur fioros, tipic basmelor românești. Soarele eliberat încălzește pământul, aducând primăvara mult-așteptată. Doar că finalul nu este cel așteptat. Minunatul prinț moare, iar din rănile‑i adânci cad picături de sânge roșii în zăpada albă. În memoria lui, fetele tinere care îl prețuiau împletesc fire roșii și albe în brățări simple pe care le împart feciorilor. Legenda mi‑a lăsat în suflet sentimentul de simplitate și iubire. Să înțeleg că nu este nevoie de mai mult decât un simplu fir de mărțișor pentru a‑ți exprima prețuirea și dragostea pentru cel căruia îl oferi, fie el bărbat sau femeie. Prin atât de puțin dăruim de fapt atât de mult, dăruim esența împletiturii: dragostea pură.

Și acum explicațiile mai profunde. Roșu semnifică jertfa și dragostea pentru tot ceea ce ne înconjoară, fie că sunt darurile naturii sau ale omului, iar albul puritatea care trebuie să le învăluie pe cele două. Dragostea omului pentru lumea înconjurătoare dăinuie din cele mai vechi timpuri, ne luptăm să o recâștigăm, pentru că este în noi, și o dorim palpabilă, de la gingașul ghiocel până la parfumul florilor de măr. Poate că în goana noastră după împlinirea tradiției ar trebui să ținem cont de aceste vechi povești, care ne oferă o alternativă tihnită a sărbătoririi mărțișorului. În fond, este despre lupta prin care binele și dragostea înving dacă sunt oferite cu puritate și dăruire sinceră. Ar mai fi de folos și să înțelegem poate că primăvara restabilită de prinț este cea din noi, prin care ne reînnoim, ne reinventăm, prin care învățăm să iubim și să oferim, simplu şi pur, un fir de mărțișor plăpând și prin el să ne facem inimile primăvară.

Pornind în această călătorie, unde poveștile prind viaţă prin împletirea cuvintelor, am considerat că paşii mă vor duce foarte, foarte departe. În fapt uitasem cu desăvârșire că în viaţa mea de zi cu zi există aceste mici sclipiri, care revarsă lumină puţin câte puţin, şi nu doar peste mine, ci peste toţi cei pe care îi întâlnesc în frumosul lor parcurs existențial. Ca şi cum o frumoasă coroană a unui arbore plin de lumini se creează sub ochii noştri, noi primim de la ei şi dăm mai departe, ceilalţi şi mai departe, astfel încât binele, bunătatea, puritatea şi inocența se răspândesc fulgerător în lume. Este vorba de ei, elevii mei, minuni vii, plini de curiozitate şi dornici de cunoaștere. Micii mei exploratori de la care mă îmbogățesc cu fiecare ceas petrecut împreună. De câte lucruri minunate sunt capabili, ce mânuțe dibace au, ce minți pline de înțelepciune şi inimi încărcate de iubire!

Se fac doi ani de când explorăm tărâmurile cunoașterii. Metaforic vorbind, aş putea spune că sunt la cârmă, dar, de cele mai multe ori, ei sunt cei care mă conduc, cutreierând poteci necunoscute. Oricât de mult ai plănui demersul instructiv-educativ, destinația poate fi schimbată printr-o simplă întrebare sau cugetare din partea lor. Şi ce trăiri profunde se găsesc în interiorul unui copil care nu a devenit încă o copie a societății! Râdem, plângem împreună, descoperim, învăţăm, citim mult căutând să iubim lumea minunată a cărților, încercăm să salvăm planeta prin gesturi mici, dar mărețe. Cele mai importante însă rămân iubirea care ne leagă şi adevărata conectare. Sper ca anii pe care îi vom petrece împreună să adune amintiri valoroase, să ne modelăm armonios, iar amprenta pe care o lăsăm unii altora şi lumii să fie definitorie pentru ceea ce vom deveni în esența noastră umană.

Nu pot încheia decât prin a-mi exprima profunda recunoștință că existați în viaţa mea, că mă faceţi mai bună pe zi ce trece, că încerc să mă autodepășesc pentru a nu vă dezamăgi. Călătoria noastră se va încheia într-o zi, dar lumina pe care noi am creat-o va dăinui veșnic, transformând lumea într-un loc mai frumos. Asta îmi aminteşte de versurile unei piese mult iubite şi îndelung ascultate de mine:

“Beloved child,

You are the light of the world,

Beloved child,

Go out, spread light to the world,

Be strong, be kind, be brave,

Know your mind,

Know that you are divine”

(Jai-Jagdeesh – In dreams).

De-a lungul râului Slănic, în blânzii munți ai Buzăului se află o comună cu nume pitoresc, Lopătari. În aceste peisaje mioritice, cu oameni ai muntelui strașnici și muncitori, este o căsuță pe un deal în care viața răsună din plin. Râsete de copii în ecouri cristaline se îngână cu sunetul vântului din pădurile ce îmbracă încă în decoruri spectaculoase versanții domoli.

Acolo am întâlnit-o pe Alina, un monument de credință, putere și emoție, care s-au dovedit a fi calități indispensabile unei experiențe ce îți poate schimba viața în mod considerabil. Povestea ei începe cum nu se poate mai frumos, cu darul vieții pe care îl primește când află că este însărcinată în două luni cu cel de-al treilea copil. Două formațiuni suspecte la nivelul gâtului aveau să o conducă însă pe drumul aflării unui diagnostic crunt: limfom Hodgkin în stadiul 2. Analize, drumuri istovitoare la specialiști, multă durere, totul pentru a fi pusă în fața unei decizii cruciale, care o va defini atât ca om, cât și ca mamă: A păstra sau nu viața ce crește în tine?

Au urmat clipe pline de emoții greu de exprimat în cuvinte pentru întreaga familie. Decizia a fost însă rapidă și de nestrămutat: „Eu de aici merg doar cu Dumnezeu de mână”. Pus în fața unei situații extreme, în care putea rămâne fără soția mult iubită și mama celor doi copii, Matei și Petruț, Adi, soțul Alinei, a ales să îi fie alături cu multă dragoste și respect pentru alegerea făcută. Suferința prin participare poate merge, de cele mai multe ori, în două direcții: spre unitate sau dezbinare. În cazul lor, experiența suferită scoate la suprafață dragostea bine consolidată dintre doi soți care își unesc forțele în lupta pe care o poartă cu demnitate și determinare.

Sarcina a decurs normal, iar Teodor s-a născut într-o zi de iunie, când a cunoscut dragostea și puterea din ochii mamei sale. Doar că, așa cum era de așteptat, lupta abia începea. Boala avansează rapid, iar medici minunați, care i-au fost alături pe tot parcursul sarcinii, i-au respectat și susținut alegerea, trebuie să acționeze în contratimp. Urmează luni de chimioterapie și tratamente specifice, care pe Alina nu o doboară. Am găsit-o de fiecare dată ca o Forță continuă, cu un zâmbet luminos, arătând spre cele trei minuni și spunând constant că ei sunt motivul și puterea din spatele luptei. Prima parte a tratamentului nu dă rezultatele așteptate, urmează o alta, în urma căreia se întrevăd licăriri de speranță.

La ultima noastră întâlnire petrecută recent mi-a spus, cu ochii plini de emoție, lacrimi și cu brațele larg deschise: „Am un CT curat”. Avea privirea unui învingător blând, din care izvorau sclipiri specifice lor, oamenilor-lumină. Lupta ei este unică, povestea ei la fel, una care începe și se sfârșește cu două ecouri de plâns: unul de durere și altul de bucurie. Viața învinge din nou, în lumina ei infinită.

Las în urmă căsuța din deal, păstrând cu mine vioiciunea privirilor care mă urmăresc și multă speranță pe care, atunci când pare că nu există, Cineva o picură peste noi din plin.