Categorie: Fără categorie

Succesiunea anotimpurilor aduce schimbări în noi; în trăirile noastre este anotimpul emoției multicolore, iar toamna cred că îmbracă cel mai frumos acest mozaic. A doua zi de toamnă m-a găsit pe malul Lacului Floreasca, la Hotel Diesel, în cadrul unui eveniment al Asociației „Totul pentru tine”, organizat de bunii mei prieteni Elena și Filip. Aici, timp de o săptămână, 12 tineri minunați în scaun rulant vor învăța despre libertatea de a fi ei, liberi, independenți, în cadrul seminarului „Roți cu visuri”.

Anul acesta am avut onoarea de a face parte din acest proiect și de a ține un workshop împreună cu draga mea prietenă Cristina Decher, psiholog. I-am avut alături pe devotații noștri voluntari prezenți la toate evenimentele: Georgiana, David, Iudith, Cristi, dar și pe cei mai mici dintre ei: Daria, Sofia, Natalia, Eva. Tema workshopului a fost accesibilizarea vieții copiilor în scaun rulant. Dar nu despre asta îmi doresc să scriu, ci despre emoția trăită, pentru care le sunt recunoscătoare acestor tineri minunați, supereroi cu superputeri.

Am învățat astăzi că superputerile pot fi nebănuite și că vin din inimi mari, care la prima vedere par mici. Îmi doresc să nu omit pe nimeni, pentru că toți sunteți foarte apropiați sufletului meu. Superputerile voastre sunt dintre cele mai tari, încap în inima noastră mare, voi sunteți în inima noastră. Edi, Andreea, Mihai, Robert, Sofia, Ștefan, Alexandru, Daria, Maria, Teodor, Ștefan, Teodora, vă doresc să vă îmbrăcați în pelerinele descoperite astăzi: empatia, iubirea, socializarea, cititul, fericirea, prietenia, ajutorul, imaginația, mișcarea, cățărarea, baletul, pictura, sportul. Acum descoperite, puteți lucra la ele pentru a le îmbunătăți, spre a fi de folos vouă în primul rând, dar și semenilor, pentru că nu există nimic mai frumos decât să dăruiești o mică parte din tine celor din jur.

Cât despre o viață accesibilă, machetele voastre stau mărturie imaginației și dorințelor voastre neîmplinite în cotidian. Însă, astăzi, noi am creat împreună propriile realități, propriul Oraș prietenos, în care orice clădire sau mijloc de transport are rampă, lift, uși încăpătoare, străzi largi. Putem merge oriunde ne dorim fără impedimente, sperând la un moment în viitor în care toate acestea vor fi posibile. Sau poate o superputere a voastră va contribui la facilitarea vieții celor care vin din urmă. Noi suntem alături de voi și vă susținem din răsputeri.

O prietenă dragă mi-a spus cândva că, în timp ce tu aștepți anumite lucruri în viață, pierzi ceea ce există și pentru care merită să te bucuri. Putem visa la lucruri mărețe, dar ceea ce avem este acum; prezentul, momentele petrecute împreună cu voi astăzi pentru mine sunt de neprețuit. Dau orice supererou din Universul Marvel pentru voi, pentru iubirea pe care mi-ați aprins-o astăzi în suflet prin zâmbete, cuvinte frumoase, dibăcie, răbdare, sub calda supraveghere a Elenei și a lui Filip, cei care mută munții pentru a porni motorul viselor voastre.

Parcul Crâng, Buzău, locul copilăriei mele, al marilor jocuri puerile, al plimbărilor și contemplărilor adolescentine, al marilor căutări și, uneori, al marilor răspunsuri. Cu dor pășesc pe aleile de mult lăsate în urmă, de data asta vreau să cred că la vârsta maturității, a marilor împliniri și a încercării desăvârșirii lor ca om care a experimentat destule încât să-și asume un drum frumos care se arată la orizont: drumul căutării oamenilor frumoși, al căutării poveștilor de viață extraordinare pentru a dărui celor despre care scriu, celor care citesc, dar și mie, modele de umanitate demne de urmat, care ne îmbogățesc sufletul și îl mângâie în același timp.

Omul care mi-a purtat pașii pe potecile copilăriei este de data aceasta Mariana Feraru, un munte de energie pozitivă, optimism, lumină și bucurie autentică. Este acea întâlnire cu un om pe care simți că îl cunoști de o viață, cu a cărui privire simți că te conectezi dintotdeauna, a cărui voce aduce cuvintele pe care vrei să le auzi și a cărui îmbrățișare o vei purta cu tine în toate momentele grele.

Viața Marianei Feraru este ca o explozie a tuturor simțurilor, le trăiești pe toate pentru că te ghidezi după cuvintele părintelui tău iubit: „Decât să regreți că n-ai făcut, mai bine regretă că ai făcut.” Mariana rămâne în scaun cu rotile în urma întâlnirii, la vârsta de trei ani, cu o boală cruntă: poliomielită. Părinții ei minunați, pe care îi poartă în suflet ca pe un altar, fac toate eforturile să recupereze un copil paralizat complet de la gât în jos. Și reușesc parțial, Mariana rămâne în scaun rulant, refuzând de la vârsta de 14 ani orice fel de ajutor specializat; era prea mult, viața a stat pe loc mult prea mult, era timpul să fie trăită. Ceea ce se și întâmplă până la vârsta de 19 ani. În toți acești 5 ani, Mariana recuperează jocul (ce n-aș da să te văd jucând fotbal în cârje!), veselia, prieteniile, distracția, bucuria de a trăi o viață dincolo de zidurile spitalelor sau ale centrelor de recuperare în care prieteni îți erau doar medicii sau cei aflați în aceeași suferință. După această perioadă încep însă marile întrebări: care este sensul meu?, ce rezervă viitorul?, viața nu poate însemna doar atât! Și ca să o citez: „Dacă Dumnezeu a îngăduit să trăiesc, vreau să fiu o amintire frumoasă pentru oameni.” O determinare de fier o ajută să termine liceul, la o vârstă la care mulți nici nu ar mai fi încercat. A fost dorința ei, fără studii, posibilitățile nu sunt foarte mari.

Urmează un telefon care schimbă vieți din partea celor de la Motivation, puntea de lansare spre un viitor care o uimește chiar și pe Mariana. Drumul spre București, cu tatăl veghind-o din alt compartiment în tăcere, pare drumul inițiatic al marilor eroi.

În cadrul acestei organizații începe caruselul de activități: cursuri de formare, practicarea sporturilor precum alergat, aruncat cu sulița, tir cu arcul, darts, biliard, tenis de masă, tenis de câmp, baschet.

Întâlnește oameni care îi oferă cel mai de preț dar – independența -, aici învață că poate duce o viață normală și că totul este în mâinile ei. Aici, fricile sunt doborâte de curaj, singurătatea de prietenie, neîndemânarea de pricepere, suferința de bucurie, pentru că Mariana asta este: un munte de bucurie pentru toți cei din jur, jertfă totală pentru ei. Când primești atât de mult, oferi ce ai tu mai de preț: pe tine.

De aici începe mozaicul de evenimente care o formează.

În 2016 devine imagine reprezentativă pentru Avon România, model de putere și feminitate pentru multe femei în scaun cu rotile și nu numai. Participă la o multitudine de competiții sportive paralimpice (power lifting, tir cu arcul etc.), unde ocupă locuri de frunte.

În 2024 este convocată la Los Angeles, unde participă la Campionatul Mondial de Biliard. Din 26 de țări, Mariana ocupă locul 9, fără multe ore de antrenament. Mărturisește că nu avea nici tac, nu cunoștea nici limba engleză, dar avea mult curaj și determinare.

În 2025 joacă un demonstrativ în România cu campioana mondială Hydred Goldberg, în cadrul unei competiții naționale.

Sportul însă nu este singurul ei punct forte, primește un mic rol în cadrul filmului regizat de Radu Jude, „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, care o bucură imens și îi arată că are încă foarte multe de demonstrat.

Participă la concursul Miss Wheelchair România, unde primește locul I pentru cea mai fotogenică participantă.

Este prezentă la concursul de gătit Step Chef Atipic, coordonat de Antonio Passarelli, unde aduce bucurie și zâmbete printre participanți.

Cu ce rămân eu în suflet după întâlnirea cu Mariana este omul pe care îl reprezintă. Crezul ei conform căruia „oriunde este nevoie de mine, eu voi fi prezentă” o determină să nu refuze ajutorul pe care îl poate oferi, sprijinul în multele organizații și asociații despre care nu vorbește foarte mult, sprijinul pe care îl oferă tuturor persoanelor cu dizabilități pe care le întâlnește, pentru a le arăta că viața este frumoasă și merită trăită la maximum în orice context, că tot binele se face prin oameni, dar ca să îi cunoști trebuie să ai curajul să îți depășești limitele, să îți învingi fricile și prejudecățile, să ieși, să dai piept cu exteriorul. Tot ea mărturisește că, atunci când viața devine grea, este alegerea noastră să o facem ușoară. Suferința nu trebuie negată, ea este în noi, dar trebuie combătută cumva. Ea este dovada vie că toate persoanele cu dizabilități pot avea o viață plină de sens, că puține sunt lucrurile pe care nu le pot face dacă practică recunoștința pentru ceea ce avem acum ca punct de plecare.

Mariana, îți sunt profund recunoscătoare pentru dragostea cu care mi-ai vorbit; de la tine am învățat dragostea autentică pentru Dumnezeu, pentru familie și mai ales pentru părinți, sacrificiul făcut pentru ei din respect și iubire fără margini. Nu am întâlnit până acum un om să vorbească cu atâta mândrie despre părinți și originile ei rome. În aceste gene stau bucuria, curajul, unitatea și puterea ta. Mi-ai spus că nu îți place ca oamenii să știe multe, ești un om prea modest și simplu pentru râurile de viață care se revarsă din tine, pentru bunătatea și imensa ta omenie și sensibilitate pentru oameni. Parcursul tău nu este nici la jumătate, mai ai multe de spus și îți garantez că vei rămâne pentru noi mai mult decât o frumoasă amintire: ești omul neînfricat care a lovit viața mai tare decât izbește tacul o bilă pe masa de biliard. Tu ești un om-lumină la masa de biliard!

Întotdeauna în trecerea mea pe lângă Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” primul instinct a fost să îmi întorc privirea. Nu puteam suporta ideea suferinței prezente acolo, nici măcar de la distanță. Preferam să uit că există în ignoranța și în instinctul meu de conservare. Numai că am învățat între timp că fricile noastre sunt ca niște umbre, ne urmăresc continuu, trebuie să ne întoarcem spre ele și să le înfruntăm cu putere și curaj. Am încercat să fac asta și am pășit cu reținere în curtea Institutului Oncologic, la invitația doamnei Roxana Dumitru de la Asociația PAVEL (Primind Ajutor, Viața este Luminoasă). Și ceea ce credeam că este o scenă insuportabilă s-a dovedit a fi o trecere lină spre înțelegerea durerii oamenilor care își petrec o mare parte din existență acolo. Ca o poartă a bucuriei, menită să ofere o altă perspectivă, sper că nu prea pozitivă, a unei realități pe care mulți refuză să o vadă, în categoria cărora am fost și eu. Am decis să trec în tabăra celor care fac ca lucrurile să se întâmple, acum, prin micul pas al împărtășirii cu voi a oamenilor care sunt meniți să ne fie modele de urmat, care fac binele ghidându-se după spusele lui Mircea Eliade: Cea dintâi și singura datorie esențială a omului este caritatea, adică o neobosită justificare a bucuriei existenței.

Poarta bucuriei a fost reprezentată de Sărbătoarea Macilor roșii, ediția a XII-a, organizată de Asociația PAVEL în parteneriat cu Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, cu sprijinul sponsorilor, colaboratorilor, voluntarilor și al tuturor oamenilor cu suflet mare care au dorit să aducă un strop de bucurie pacienților de toate vârstele, părinți, bunici și frați, medicilor și asistentelor medicale.

Imaginea de ansamblu a fost una de poveste: fiecare participant primea la intrare un mac roșu confecționat din hârtie colorată. Odată cheia primită, priveliștea oferea: standuri cu bunătăți menite să îi îmbie pe cei prezenți, tobogan gonflabil din care răsunau chicote de veselie, animatori-fluturi care îi bucurau pe copilași, sunetele motoarelor turate ale voluntarilor de la White Knights, Blue Knights și Green Knights, menite să îi plimbe pe doritori și curajoși, colțul de fotografii, colțul de caricaturi, Clubul Câinilor Utilitari, prezenți aici pentru un moment de terapie și fericire, muzică live, cadouri pentru cei prezenți, baloane înălțate în aer, supereroi coborând neînfricați de pe clădirea spitalului. Tot acest peisaj de basm a fost adus acolo pentru momentul bucuriei verii, pentru că, atunci când viața pune pauză bucuriei lumii exterioare, lumea trebuie să aducă înapoi bucuria vieții. Am perceput atunci două lumi paralele, cea din afară și cea dinăuntru, a noastră, a celor care ne bucuram în voie de sărbătoare, și a lor, a celor care priveau de la geamul saloanelor, unde bucuria venea ca o boare, mângâia ușor; mai bine atât, decât deloc.

Și atunci m-a lovit ca un trăsnet întrebarea: cine sunt adevărații supereroi? Cei din filmele pe care toți le vedem admirând costume și fapte de bravură sau ei, care se iau la trântă cu viața, uneori câștigând, alteori pierzând? Imaginea lor în curtea spitalului a fost ca un slow motion în vârtejul evenimentului. Copiii cu o stare de sănătate mai bună au primit bilet de voie afară, iar bucuria lor era lentă, parcă încercând să nu piardă esența lucrurilor, să simtă fiecare moment la maximum, să se contopească cu el, să nu treacă; cine știe când va veni altul? Și parcă semnificația macului i-a atins, palidul a dispărut puțin, semn că bucuria influențează semnificativ starea de sănătate. Au steluțe în priviri. Însoțiți de asistente și medici cu suflet mare, gustă veselia într-un moment în care viața revine pentru o clipă la normal. Părinții lor minunați se bucură alături de ei, de zâmbetul câștigat astăzi și pe care suferința îl dădea pierdut. La Sărbătoarea Macilor, bucuria învinge suferința, filmul cu supereroi rulează live cu noi prezenți în cadre.

Nu întâmplător am lăsat la final paragraful dedicat oamenilor-lumină, datorită cărora astfel de evenimente și nu numai sunt posibile la Institutul Oncologic: membrii Asociației PAVEL. Aș dori să-i menționez aici pe Camelia Demeter, cea care este organizatoarea acestei sărbători de vară, veșnic prezentă în mijlocul nostru oferind informații și răspunzând cu căldură tuturor; Roxana Dumitru, căreia îi mulțumesc pentru invitație și pentru discuția minunată despre care voi vorbi într-un articol dedicat exclusiv asociației; președinta Olga Cridland; Mihai Benchea, coordonatorul Școlii de spital, cel care are grijă ca acești copilași să aibă acces la servicii de educație în regim de spital; Gica Stănciulescu, membru și inspector de resurse umane. Aceștia sunt doar cei care și-au deschis inima spre mine vineri, făcându-mă să înțeleg suma eforturilor colosale de zi cu zi în lupta lor în care le poartă de grijă acestor omuleți extraordinari. Pentru că nevoile sunt mari și te ancorează puternic în realitate: medicamente greu de găsit și inaccesibile financiar; recuperarea etapelor de școlarizare pierdute în speranța revenirii la o viață normală după absența de pe băncile școlii; asistență socială și de specialitate psihoterapeutică prin joc! O întreagă echipă lucrează de dimineață până seara pentru îndeplinirea acestor nevoi prin proiecte și atragere de sponsori și voluntari. Munca este imensă, provocările mari, dar o inimă infinită îi ghidează, șterge durerea, oboseala și îi face să meargă mai departe, zâmbind celor care, de cele mai multe ori, își pierd zâmbetul în lupta cu o boală ce nu întreabă pe cine și de ce. Ceea ce i-a unit pe acești oameni a fost propria lor suferință, personală sau a copiilor lor, depășită cu greu. Ceea ce mă duce iar la gândul că din suferință se nasc lucruri extraordinare. Vă mulțumim!

Părăsesc Sărbătoarea Macilor roșii din curtea spitalului ținându-mi strâns propriii copii de mână, care s-au bucurat din plin de activități, zdrobită parcă de un sentiment de infinită recunoștință pentru viața pe care uneori, în zbuciumul zilnic, uităm să o prețuim. Dar gândul meu cel bun rămâne cu voi, dragii mei supereroi, și vă doresc victorii nenumărate, puteri nemăsurate, sclipiri în priviri! Vă mulțumesc pentru curajul pe care mi l-ați dat de a privi dincolo de zidurile spitalului, de a vă vedea chipul luminos, de a vă auzi glasul și, în viitorul apropiat, de a vă dărui mai des zâmbetul!

Frumusețea umană nu poate fi ascunsă, ea iese la iveală printr-un simplu zâmbet, gest, cuvânt, privire. Aș vrea să mă consider norocoasă că o identific destul de rapid în unicitatea ei, iar impactul pe care îl are asupra mea mă determină să nu mă pot opri din a scrie despre ea, atunci când omul din spatele ei mi se dezvăluie cu sinceritate și drag.

În tabăra veseliei, în multitudinea de oameni extraordinari, mi-au atras atenția doi dintre voluntari, frații David și Zalan. Este sentimentul acela pe care îl ai atunci când descoperi o geodă și trebuie să o arăți lumii. Pe ei și pe familia lor minunată aș dori să vi-i prezint ca model de luptă și unitate în suferință, o suferință percepută însă ca binecuvântare, o suferință din care culegi beneficii umane și te formezi spre a fi în folosul celor dragi și nu numai.

Prima întâlnire a fost cu David, căruia țin să îi mulțumesc pentru plimbarea cu caiacul și pentru momentul de neprețuit în care am construit un castel pe plajă cu jovialitatea și bucuria unor copii care se întâlnesc prima dată cu marea. Puritatea acestui suflet aproape m-a marcat, ușurința cu care se integrează în dialog cu oamenii și dragostea cu care povestește despre familie sunt demne de admirat. David are 20 de ani, este voluntar la Asociația Totul pentru Tine din 2019 și la Asociația Raza de Soare din Iernut de 11 ani, de când fratele lui, Robi, s-a înscris acolo. Se descrie ca o persoană calmă, cu multă răbdare (confirm!) și cu o sensibilitate extraordinară pentru persoanele în scaun rulant. Mărturisește că a căpătat această sensibilitate de la Robi, fratele lui, diagnosticat la naștere cu spina bifida și paraplegie flască – pentru el este cel mai important om! Se simte norocos că are o familie atât de frumoasă și se bucură enorm că poate ajuta în tabere și nu numai. Se simte diferit de restul oamenilor și asta îi place foarte mult. Aș vrea să îi spun pe această cale că a fi diferit e o dovadă de mult curaj și asumare. A fi diferit înseamnă că ești unic, special, ceea ce se confirmă prin toate acțiunile tale.

Pe Zalan l-am cunoscut în timp ce îmi arunca propriii copii în mare, într-un moment de joacă extraordinar. M-a surprins că o face cu atât de mult drag, deși abia îi cunoscuse. Era însă acea dăruire care vine din interior, mult exersată de-a lungul timpului până a devenit atitudine și chiar virtutea de a fi bun cu cei din jur. Zalan are 23 de ani și face voluntariat la Asociația Totul pentru Tine de trei ani. Prima tabără ca voluntar a fost alături de Elena și Filip la Cheile Grădiștei. A învățat să schieze într-o zi pentru ca din a doua zi să plimbe copiii cu dizabilități în scaunul de schi. Mi-a mărturisit că cel mai mult îi place să îi vadă pe copilași fericiți că pot schia, că pot intra în apa mării, că se pot plimba cu caiacele, că pot atinge apa. Toată oboseala dispare în acele momente de bucurie împărtășită. A participat ca voluntar de două ori și în taberele pentru adulți, simțind și în aceștia, de cele mai multe ori, bucurie de copil atunci când reușesc să facă lucruri pentru prima dată. Zalan merge în aceste tabere în primul rând ca să ajute, dar foarte important este și faptul că învață lucruri esențiale prin care poate să își ajute fratele mai mic, cum ar fi transferul din scaun în pat sau în mașină.

Mărturie pentru lucrurile minunate pe care le fac acești doi frați stă mama lor, Iudith, care se consideră de 13 ani o mamă de erou, această experiență făcându-i oameni mai buni. Despre Robi are cele mai frumoase cuvinte: un voinic, care se luptă când și când cu fricile lui, dar pe care le învinge cu ajutorul sprijinului necondiționat al frumoasei sale familii. Iudith este o forță, reușind să îi unească profund pe cei trei fii ai ei pentru a fi cu toții stâlp propriilor nevoi, dar și celor din jurul lor. Să transformi această experiență într-o oportunitate de a face bine și o bucurie de a trăi frumos denotă asumarea și acceptarea unui destin împlinit.

Robi a terminat clasa a 5-a. Este un copil norocos, a reușit să modeleze fără voia lui două personalități puternice ale fraților săi, care acum îi sunt puterea și voința de a lupta cu toate provocările ivite. Știe că toate fricile le înving împreună, că nu este singur în povestea aceasta și nu va fi niciodată. Robi, aș dori să îți spun că frica și vulnerabilitatea sunt superputerile tale, iar tu ești cu adevărat un erou, dintre cei reali cu care ne mândrim în fiecare zi. Zâmbește și bucură-te de fiecare experiență alături de frații tăi, viața este un dar minunat!

Voluntariatul este un act de bunătate umană infinită, de dăruire fără sacrificiu exprimat, de iubire pentru ființa umană lansată cu naturalețe și din suflet curat. Asta am simțit în scurta mea întâlnire cu David și Zalan: că ei sunt dovada vie a acestui tip de voluntariat și ar trebui ca oamenii să știe că există astfel de tineri printre noi, mulți, dar eu am avut onoarea să îi întâlnesc pe ei. Vă mulțumesc, în numele multora, pentru ceea ce sunteți și faceți, suntem mândri de voi, nu vă opriți din a oferi binele și frumosul necondiționat, căci daruri mult mai de preț vor primi sufletele voastre; pe unele le-ați gustat deja: recunoștința, dragostea și infinita fericire umană.

Întotdeauna am iubit marea, are ceva care mă atrage, ceva care mă face să îi simt dorul an de an, vară de vară. Briza, nisipul care fuge de sub picioare, apa sărată rămasă în păr, sunetul valurilor care se sparg la mal, totul pare o chemare infinită.

Anul acesta, perspectiva s-a schimbat, amintirile sunt altele, încărcarea emoțională profundă. Datorez asta Elenei și lui Filip, oameni dragi mie, despre care am scris cu multă recunoștință pentru simplul fapt că i-am cunoscut și le mulțumesc pentru onoarea de a fi „de-a lor”, conform apropiaților. Știam despre tabăra veseliei din cadrul proiectului „Împreună pentru un viitor fără bariere – Pași către independență”, pe care o organizează pentru copiii cu dizabilități în fiecare an la mare, dar a fi printre ei chiar și preț de câteva ceasuri a creat momente pe care nu le poți uita și care te schimbă ca om definitiv.

Am pășit cu ceva emoții în hotelul de pe plaja din Venus, adaptat nevoilor speciale necesare acestor copilași. Îi găsesc în camera destinată activităților decorând rame cu tehnica șervețelului alături de echipa de voluntari. Sunt fericiți, zâmbitori, implicați, le iese lucrul manual, vor pleca adunând amintiri. Încerc să îi ajut, mă simt stângace, nu știu să mă port cu normalitate, dar mă străduiesc, ei mă ajută, sunt autentici și naturali. Stângăcia mea se datorează faptului că vreau mult, ei au nevoie de puțin: un zâmbet, o mână de ajutor, emoție sinceră, nimic special, ei fiind speciali doar prin gingășia sufletului lor. Aș vrea să îi menționez pe toți aici, pentru că încă simt strânsul mâinilor, zâmbetul și calda lor primire: Galina, Mihail (prețuiesc momentele petrecute cu voi pe plajă), Erika, Alessia, Sofia, Gruia, Vladimir, Teodora, Roby, Irina, Clara, Alexandru, Diana, Miruna.

Nu vreau să îi uit nici pe copilașii fără dizabilități care și-au deschis inima și au înțeles că ei sunt acolo să ajute, să se integreze și să colaboreze frumos cu semenii lor: Ilinca, Mihaela, Ecaterina, Teodor, Aris, Lucas. Nicicând nu am văzut atât de multă compasiune și înțelegere venite din suflet de copil.

Programul este încărcat, dar cât se poate de organizat. Elena și Filip sunt pretutindeni, cu rezerve de energie ce par nesfârșite, cu grijă infinită pentru fiecare copil şi familie. Îi cunosc, le ştiu poveștile, trăiesc preț de o săptămână alături de ei greul și zbuciumul interior care se arată uneori. Mai puțin acum, când vorbim de tabăra veseliei.

Sunt invitată la o întâlnire doar cu părinții, în care sfaturi prețioase sunt furnizate acestora. Elena și Filip cunosc provocările și vin în întâmpinarea lor cu soluții pentru a încerca să ușureze și să preîntâmpine eventualele probleme pe care le poți întâlni ca părinte al unui copil cu dizabilități.

Sigrid Covaci, medic pediatru, face un curs de prim ajutor cu părinții în care prezintă situații ipotetice de pericol și oferă soluții, pași mici către independență.

Atelierele educative se îmbină cu distracția și voia bună. Copiii se joacă, sunt plimbați cu caiacul pe mare, stau pe plajă, fac baie în apa caldă a mării, se plimbă cu vaporașul în Mangalia.

O săptămână timpul se oprește, experiențele curg şi oamenii devin o familie. Pentru că Elena şi Filip asta fac: transformă orice grup într-o familie a bucuriei, compasiunii, întrajutorării, unde umanitatea este la ea acasă. Am aflat aici că nimic nu iese dacă nu pui suflet, dacă nu te dăruiești până la capăt unei cauze, și, când faci asta, oamenii se adaugă.

Despre acești oameni minunați trebuie povestit cât mai mult, poveștile lor trebuie să curgă, noi trebuie să știm că ei sunt împreună pentru un viitor fără bariere. Am avut o plăcere deosebită să vorbesc cu Ramona și Marian, oameni-umbră cum sunt supranumiți, fac binele fără voce (despre ei revin cu un articol-dedicație). Ramona, nu voi uita momentul în care te-am asistat în realizarea vazei în timp ce îmi povesteai câtă bucurie aduci alături de soțul tău oamenilor cu dizabilități din zona Moldovei. David și Zalan, doi tineri excepționali care își susțin fratele mai mic, Roby, pe acest drum anevoios cu dragoste și dăruire, care an de an participă ca voluntari în acest proiect, toți uniți pentru o cauză nobilă. David, te alături copiilor mei în realizarea celui mai frumos castel de nisip la care am participat vreodată. Ciprian, fratele lui Filip, pretutindeni în completarea fratelui tău în simțire și în gând. Iudith, Georgiana, Beatrice, Meda – psihoterapeut, Cristi (ce mă bucur că te-a convins Filip să îți continui studiile, dar și mai tare mă bucur că te-am cunoscut!), Gabi de la Caiac SMile, părinții plini de zâmbet și asumare ai acestor copilași completează echipa de voluntari pentru conturarea unei experiențe pline de sens, susținută de sponsori fără de care nimic din cele de mai sus nu ar fi posibil.

Nu poți cuprinde în cuvinte experiența, să o redai este și mai greu. Rămâi însă cu amintirea unui prânz alături de acești oameni-lumină, cu imaginea lor surprinsă în fotografii, care poate redau mai bine privirea ce ascunde un suflet imens în care încăpem cu toții și cu briza mării ce acum aduce din larg infinita bunătate umană.

Filip, mă înclin în fața emoției din ochii tăi veșnic înlăcrimați atunci când povestești despre fiecare caz pe care îl întâlnești. Acele lacrimi care izvorăsc din adânc și se opresc la suprafață. Împreună cu Elena ați reușit din nou, nu a fost ușor, știm! În numele tuturor, un mare MULȚUMIM pentru că sunteți și, cel mai important, pentru că nu renunțați la umanitatea oferită fără bariere. Iar la schimb, nu că ar fi nevoie, cel mai sincer și cald: VĂ IUBIM!

Despre Mihai Neșu s-a scris mult, ai putea crede că nu mai este nimic de spus, de surprins din ceea ce a făcut, face și este ca om. Fiecare rând scris despre el nu poate însă niciodată surprinde imensitatea umană ce îl reprezintă, inima mare și sufletul neîncăpător pentru toți cei care îl caută spre ajutor.

Dar pentru că aici este despre oameni-lumină, voi încerca să desenez în cuvinte întâlnirea mea cu omul Mihai Neșu, o întâlnire pe care mi-am dorit-o foarte mult, în drumul meu spre a vă împărtăși experiențe umane revelatoare.

Pășind timid și cu emoții în Complexul de recuperare „Sfântul Nectarie”, locul despre care auzisem foarte multe, întâmpinarea a fost cât se poate de caldă de către Mihai și Iulia, omul care îl însoțește permanent cu dăruire în această misiune. A urmat turul complexului. Cuvintele sunt sărace pentru a descrie ceea ce am perceput eu ca perfecțiune, pentru că, dacă ar fi să îl citez pe Mihai, „la noi lucrurile se fac bine”. Motivul, unul simplu, dar de o complexitate majoră: culoarea și lumina locului sunt menite să aducă puțină alinare în suferința celor care îi calcă pragul. Și simți cu adevărat, în momentul în care intri, căldura generată de îmbinarea de lumină și culoarea date de conceptul designului, care, dacă l-am personifica, ar avea o funcție importantă în procesul de vindecare, alături de profesionalismul și zâmbetul întregului personal. Fiecare obiect își are locul bine stabilit, nimic nu este la întâmplare. Totul gândit la milimetru de Mihai pentru a întâmpina atât nevoile medicale, dar mai ales cele emoționale ale copiilor și adulților care pornesc pe acest drum anevoios și, de cele mai multe ori, dureros al recuperării. Dar centrul nu pare menit să surprindă suferința, ci să aducă bucurie și speranță celor care pășesc aici, monumentul acestor două fiind însuși Mihai, pe care cu toții îl cunosc, îl iubesc și de la care învață să prețuiască fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu. Turul centrului, amănunțit făcut de Mihai, dezvăluie o grădină senzorială, săli de kinetoterapie complex utilate, piscină destinată terapiilor, săli de consiliere psihologică și de logopedie, cantină, birouri, spații de cazare, teren de fotbal. În lucru se află centrul de echitație și ferma animalelor, destinate mai ales recuperării emoționale a copiilor și nu numai.

Locul de suflet al lui Mihai și strajă a tot ceea ce el a conceput îl reprezintă biserica de la intrarea în complex. Micuță, deosebit de frumoasă, este locul în care oamenii pot vorbi cu Dumnezeu. Și, după cum spune Mihai, dorința lui a fost ca toți cei care pășesc în centru măcar să intre preț de câteva minute pentru o întâlnire cu divinitatea, care le poate schimba definitiv viziunea despre viață și suferință, așa cum s-a întâmplat în cazul său.

Vizita complexului a dezvăluit un loc care îl descrie perfect pe Mihai: regăsit, dedicat, perfecționist și implicat. Dar ceea ce a urmat vizitei reprezintă momentul pe care o să-l păstrez în suflet pentru totdeauna, discuția cu omul Mihai Neșu, cel din spatele acestui proiect.

Doresc aici să îți mulțumesc pentru momentele de discuție liberă, în care îți spuneam că nu sunt reporter, ci încerc să scriu cu inima, iar tu ai vorbit cu mine din inimă despre cei 14 ani de luptă, despre suferința ta şi a celor pe care îi cunoști în fiecare zi, despre acceptarea cu smerenie a unui deznodământ ce nu poate fi schimbat, dar care schimbă vieți. Sunt acele momente când vulnerabilitatea devine o super-putere a celui care are curajul să spună că drumul a fost greu, presărat cu depresii, anxietăți, revoltă, durere, uneori disperare. Când lumina de la capăt nu apare, când nu vezi rostul continuării, când vine inevitabil întrebarea: de ce eu? sau de ce mie? Din suferință însă se nasc lucruri extraordinare – ironia vieții – la bucurie nu apar, nu suntem în contact cu noi să le vedem, euforia clipelor de extaz ne orbește. Suferința însă vine la pachet cu darul minunat al reflectării asupra vieții și cu descoperirea scopului ei, care pentru noi, din punctul de vedere al lui Mihai, este mântuirea. Și în timp ce o căutăm, putem să facem din călătoria prin viață un scop frumos al dăruirii pe sine celorlalți. A cunoaște poveștile tuturor celor care intră în centru, a zâmbi cu dragoste și a oferi exemplul personal, ceea ce se spune că este cel mai de preț factor în recuperare: energia, vibrația și emoția exemplului personal. Că se poate, trebuie doar să oprești disperarea, să îi zâmbești vieții și să găsești menirea. Preţ de trei săptămâni, atât cât durează o sesiune de recuperare, de câteva ori pe an, cei norocoşi, care prind un loc (lista de aşteptare este lungă), găsesc acest zâmbet, speranta şi sensul că ziua de mâine poate fi mai bună, că lumina cu care îşi încarcă sufletul aici îi va însoţi pretutindeni şi va fi împărtăşită tuturor celor pe care îi vor întâlni în drumul lor de acum îmbogăţit.

Pentru mine, acum, după întâlnirea cu Mihai Neşu, este foarte greu să găsesc lucruri pe care cred că nu le pot face, este foarte greu să nu fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce primesc zi de zi ca dar, este greu să nu zâmbesc dimineața și, cel mai important, este greu să mă mai opresc din a căuta să fac bine oamenilor în nevoie. Asta este lecția pe care tu ai întărit-o în mine și pentru care îți voi fi veșnic recunoscătoare. Cât există viață în noi, ajutor divin și oameni dragi, nu există bariere. Iar oamenii din jurul lui Mihai sunt familia pe care el o creează zi de zi, într-o dinamică desăvârșită, reprezentată de fluxul celor care trec pragul complexului pentru a căuta sprijin și alinare în acest proces ce pune credința la încercare, dar și de cei care susțin acest demers al recuperării, cei din spatele cortinei, cărora li se datorează totul. Iar motorul întregii echipe este Mihai, omul care trăiește această experiență nu de pe banca de rezerve, ci din mijlocul terenului, ca jucător direct implicat, și de pe banca antrenorilor pentru cei care joacă. În această arenă, Mihai nu se ia la luptă cu viața, ci parcă o îmblânzește, zâmbindu-i și îmbrățișând-o cald, în timp ce jocul își urmează cursul firesc. Perspectiva asupra vieţii se schimbă total în jurul lui, este una a bucuriei prin jertfă, a speranţei şi a reuşitei de a crea o bucată de lume mai bună pentru cei care credeau că boala încheie un capitol sau poate chiar întreaga poveste.

Rămân cu această imagine, a zâmbetului autentic al omului desăvârșit prin credință, bunătate şi dragoste pentru oameni, al omului-lumină, INVICTUS: Mihai Neșu.

Astăzi ies la iveală cele mai creative, interesante şi pline de substanță mesaje pentru copiii din întreaga lume. Şi, în timp ce căutăm cu disperare să le oferim cele mai frumoase experiențe în această zi plină de semnificație pentru mulţi dintre noi, pierdem cred esențialul. Copiii noştri nu au nevoie de mult, de fapt, ceea ce nouă ni se pare puţin, pentru ei este plinul, totul. Un joc întins pe covor, în care conectarea este autentică, un zâmbet împărtășit cu sinceritate în timp ce ne plimbăm chiar şi pe străduțele cartierului în care locuim, o bucătărie plină de făină în timp ce încercăm să preparăm prăjitura acestei zile speciale, un gând frumos despre prietenie, umanitate şi omenie, care să rămână întipărit în sinele lor încă fragil, un balon colorat aruncat în aer, un desen simplu cu creta pe asfalt, o carte despre frumusețea lumii, citită cu bucurie.

Asta pentru noi, cei de aici şi acum, care căutăm să compensăm toate aceste experiențe simple şi la îndemâna oricui, cu acelea în care conectarea lipsește pentru că fastuosul locului şi al momentului nu permite alinierea suflet lângă suflet, pentru că multul trebuie constant depășit, nu putem rămâne datori sau în urmă cu nimic. Pentru alții însă, care nu au acces la multitudinea de experiențe „educative” să le spunem, cele enumerate mai sus ar da culoare şi valoare unei astfel de zile, și asta pentru că „nimic nu este fabulos decât complexitatea de a fi simplu” (îţi mulţumesc, Cristian Neguț, pentru acest gând puternic ancorat în mine).

Cadoul nostru pentru voi suntem noi, iar voi ne oferiți la schimb cea mai de preţ lecție a umanității – uitată, se pare, în ultima perioadă – lecția zâmbetului. Urarea mea pentru copiii de pretutindeni este aceea de a nu vă pierde zâmbetul – zâmbetul care sparge ziduri de gheață, zâmbetul care transformă suferința în bucurie, zâmbetul care înseninează zile mohorâte, zâmbetul pur care reflectă puritatea interioară, zâmbetul luminos care învăluie trupul firav în particule sclipitoare, zâmbetul molipsitor care face lumea mai frumoasă şi pe noi cu adevărat mai buni.

Să nu ne pierdem zâmbetul autentic, e cel mai ieftin şi de preţ cadou!

Senzația că fiecare zi din viețile noastre este o luptă, un maraton fără finiș, o continuă agitație de parcă pe urmele noastre încă este un animal preistoric dornic să ne devoreze activând la maximum sistemul nostru nervos simpatic confuz de pericolul imaginar pe care nu îl întrevede m-a făcut să mă opresc pentru un scurt moment spre a observa și contempla.

Pe o bancă îmbiată de mirosul de iasomie proaspăt înflorită am oprit timpul meu pentru a observa realitatea înconjurătoare, o realitate pe care o voi contura într-o amplă enumerare, nu tocmai fericită: oameni alergând spre locurile de muncă trăgând după ei ființe mici cu ghiozdane imense, neînțelegând sensul acestei agitații, mulțimi de mașini în care oamenii stau singuri și triști în drumul lor spre a da sens acestei zile, claxonat absurd sfidând orice regulă de circulație, schimburi de replici acide pe motive complet puerile și neîntemeiate, nervozitate împinsă la maximum fără motiv, animale de companie conduse spre o plimbare de dimineață bizară. Am simțit că viața merge în gol, pe pilot automat, ca un hamster pe roată, fără sens, fără empatie, fără compasiune.

Și mi-am dorit să pot avea puterea să schimb această enumerare cu adevărat, lucru imposibil în plan practic. Speranța mi-a revenit însă când mi-am dat seama că citisem zilele trecute despre puterea minții și am închis ochii încercând să schimb în mintea mea cele observate, sperând că puțină energie și magie pusă în intenția și dorința mea pot face o mică schimbare, în care lumea ar putea arăta așa: oameni în plimbare spre locul de muncă încercând să se conecteze cu elementele naturii ce ne înconjoară, purtând discuții constructive și joviale cu copiii lor în timp ce îi conduc spre școală, oameni pe biciclete mergând veseli și cu sens spre bucuria zilei tocmai începute, liniștea și tihna unei dimineți, oameni plimbându-și animăluțele de companie în timp ce se salută și fac schimb de replici scurte între ei cu empatie, o cafea savurată în compania plăcută a oamenilor dragi. O viață trăită simplu și frumos, în care totul capătă sens, ar putea fi un început. Iar viața la finalul unei astfel de zile ar culmina cu petrecerea unui timp de calitate între noi, familie și prieteni, în comunități frumoase împărtășind experiențe pline de înțeles, în timp ce amurgul trage propriile concluzii.

Mintea mea a construit, mulți dintre voi ați spune, o imagine ideală. Realitatea este că nimic din cele de mai sus nu este greu de concretizat. Cu pași mici, multă voinţă și perseverență, totul este posibil. Viața în esența ei este o călătorie, își are drumul bine stabilit, cu final sigur. Depinde de noi dacă această călătorie o vom face gonind sau bucurându-ne de ea. Frumusețea umană este de neegalat, cu toții avem în noi puterea magică de a  schimba contextul printr-un simplu zâmbet, un cuvânt de mângâiere, o privire caldă îndreptată unul spre celălalt, recunoștință practicată constant şi multă iubire. Și în acest fel nu vom pierde niciodată lumina, care există deja în fiecare dintre noi. Primul pas: voi începe cu mine, cu lumina din mine îndreptată nu spre lumea minții mele, ci a realității mele.

În orice proces de învățare în grup, cea mai interesantă experiență o reprezintă din punctul meu de vedere mozaicul oamenilor care îl formează. Participând la MofT 2 față în față, nu puteam să nu dedic câteva rânduri colegilor minunați cu care am lucrat în aceste două zile pline de conectare și împărtășire de idei și trăiri.

Pășind cu stângăcie pe acest drum, simplul fapt că oamenii cu care vei lucra te întâmpină cu atât de multă căldură și îți facilitează procesul de includere într-un mod foarte lin face ca experiența să devină unică și revelatoare. Pentru mine este extraordinar să văd cum un grup cu personalități atât de diferite poate fuziona ca un nucleu. Cum tot bagajul emoțional și intelectual al fiecăruia poate crea momente de profundă relaționare, de parcă noi toți am fi fost acolo dintotdeauna, doar tema este diferită, dar noi… aceiași… mereu.

O să încerc să îmi canalizez atenția câte puțin spre fiecare dintre ei, așa cum i-am trecut prin filtrul minții și al sufletului meu. Atât de diferiți în esență prin natura profesiilor, dar atât de aproape unul de celălalt prin faptul că ținem capătul aceluiași fir, încercând să facem lumea în care activăm mai bună, făcându-ne pe noi mai buni și învățând de la cei mai buni.

Ioana, îmi doresc să aud armonii infinite din pasiunea ta pentru muzică, vei deveni un muzician desăvârșit și vei învăța și pe alţii să simtă și să trăiască muzica prin fiecare celulă.

Adriana, sper ca finețea ta să ajungă în sufletele părinților şi copiilor pe care îi păstorești. Vocea ta caldă și calmul tău sunt cu mine și acum.

Teo, un bulgăre de energie și emoţie, îmi doresc să particip cândva la atelierele tale de psihodramă, este minunat ceea ce faci pentru oamenii din jur.

Dani, am simțit în tine o trăire autentic românească, prin glas şi prin puterea ce zace înăuntrul tău.

Dumitrina, emoția ta profundă și puterea de a înțelege lucrurile în esența lor mi s-au părut de neegalat.

Mihai, la prima vedere pari învăluit în mister, dar, îndată ce acesta se risipește, se arată inteligența și unicitatea gândirii unei minți modelate de propria ta personalitate. Am fost impresionată să aflu atât de multe lucruri frumoase despre părinții tăi actori, care cu siguranță sunt extrem de mândri de tine.

Mia, ceva din tine mă duce cu gândul la lumi mistice, nu pot descrie în cuvinte, dar parcă tot eul tău este un simbol al îmbinării unor lumi miraculoase.

Anastasia, zâmbetul tău cald și ideile exprimate timid, dar foarte bine argumentat, mă fac să văd în tine o forță.

Sergiu, aș sta ore lângă tine să te privesc cum îți desenezi schițele, aproape că m-aș pierde și eu în talentul tău – refugiu. Micuții tăi elevi sunt norocoși că te au în viețile lor.

Dragilor, am râs în hohote, am plâns, am jucat roluri, am construit turnuri din pufuleți și spaghete, am reușit, am greșit, ne-am frustrat pe alocuri, dar în esență ne-am unit. Prin tot ceea ce am făcut împreună am dus procesul învățării într-o zonă de confort emoțional, în care am fost unul lângă celălalt, ca o echipă, care se susține în acest demers individual, dar mai ales colectiv.

Numele articolului este ales pentru că noi toți, ghidați de felinarele Cristinei, al Irinei și al lui Crisu Neguț suntem mici scântei, ca niște licurici care hoinăresc în întuneric, fiecare luminând bucata lui, însă frumusețea priveliștii este dată de întregimea lor. Așa cum spune proverbul budist: dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta. Am aprins felinare unii pentru alții, care în final au modelat interiorul fiecăruia dintre noi făcându-ne mai empatici, mai toleranți unii cu alții și mai iubitori față de ființa umană.

Sunt momente în viața oricărui om când simte nevoia unei schimbări, unei redescoperiri interioare, a acelui ceva ce era acolo dintotdeauna, așteptând momentul oportun să iasă la lumină, ca să te împlinească în mod complet pe tine, ca entitate care dorește să aducă lumii o schimbare, cât de mică, contribuția lui la binele universal. Cineva mi-a spus odată povestea păsării colibri, cea care a încercat să stingă incendiul unei păduri imense doar prin câte o picătură de apă purtată în propriul cioc. O nebunie, ar spune unii, un act de mare curaj și asumare, aș îndrăzni eu. Pentru că, în definitiv, asta trebuie să facem noi, oamenii: partea noastră spre o lume mai bună, iar eu voi face partea mea.

Numai că astfel de călătorii modelatoare nu le poți traversa singur, ai nevoie de oameni-lumină în jurul tău, care să te ajute să descoperi părțile frumoase ale tale, să te ghideze în ceea ce urmează să faci, profesioniști adevărați, pentru ca procesul, în special, și produsul final să fie unele calitative și trainice. Eu am avut marea onoare și oportunitate să întâlnesc astfel de oameni și despre ei voi vorbi în cele ce urmează.

Deși alături de ei am descoperit cu adevărat ce înseamnă conceptul de echipă, voi vorbi inițial despre cea care cumva este liantul meu spre ei, spre lumea lor frumoasă, cea a trainerilor, a oamenilor care formează oameni. Aceasta este Cristina Neguț. Cristina este, înainte de orice formare profesională realizată la un nivel foarte avansat și serios pe parcursul multor ani de studiu intensiv și profund, un om-lumină. Zâmbetul și vocea ei caldă, combinate cu o conectare adevărată și autentică cu cel căruia îi transmite cunoștințele dobândite, cu calm și pricepere, o fac înainte de toate un pedagog adevărat. Pe tot parcursul momentelor petrecute împreună mi-a lăsat impresia în mod constant că eu contez enorm ca om în lumea și contextul în care activez, că valorez ceva și că efortul meu nu este în zadar. Am învățat să comunic eficient, cu elemente importante din metoda ESPERE, am învățat să aplic în profesia mea acele cunoștințe, dar și în viața de zi cu zi, și m-a determinat să îmi doresc să îi ajut și eu pe cei din breaslă să producă schimbări semnificative în procesul minunat al modelării minților de elevi. Și pentru asta îi sunt profund recunoscătoare, pentru că sparge barierele unui training comun, aducând în plus crearea unei legături speciale cu cel pe care încearcă să îl dăscălească, fluidizând astfel procesul de formare.

Și, ca să completăm povestea spre un tot unitar și unic, a urmat întâlnirea cu o parte din echipa cu care lucrează, și anume familia ei. Nu îmi doresc să vorbesc despre ei separat, pentru că sunt un nucleu, este doar modul în care eu i-am cunoscut. Completarea ei perfectă este Cristian Neguț, soțul și partenerul de lucru. I-am cunoscut în cadrul unui curs de formare, iar impresia că cele mai frumoase echipe sunt cele care vibrează sufletește nu m-a înșelat nici acum. Crisu, așa cum îi spun cei apropiați, este o enciclopedie vie. Bagajul de cunoștințe din multiplele arii te uimește încă de la început. Atenția sporită spre fiecare cursant, spre a-i explica și rezolva enigmele, denotă o răbdare și o pricepere aparte. Începuturile lor s-au datorat nevoii de a avea colegi profesioniști pe piața de training, amândoi fiind fascinați de formarea parcursă la Opportuniy Associates, acel aha! care te împinge spre căutarea propriului traiect. Urmează ani de dedicare în domeniu, ani în care ei răspund tuturor nevoilor celor care cer ajutorul și ghidarea lor spre formarea de echipe performante, de traineri cu adevărat valoroși, care să aducă schimbări considerabile lumii în care activează.

Așa apare MofT (Master of Training), un program de formare pentru adulții care doresc să se descopere pe ei înșiși, să dezvolte abilități de lucru în echipă, de a vorbi în public și de a-i învăța pe alți adulţi. Formarea MofT propune un întreg ecosistem de învățare concentrat pe transformarea participanților în persoane încrezătoare în ele însele, capabile să își structureze modul în care livrează conținutul propus, astfel încât să obțină rezultatele dorite la celălalt capăt al relației. Oricât de pompos ar suna, acest program își propune în mod simplu să creeze relații sănătoase și calitative interumane. Echipa este performantă, dar, ca să îi citez, are nevoie de lideri adevărați, acei oameni care lucrează alături de oameni dându-le o viziune despre o lume mai bună, acea călăuză care merge alături de cei pe care îi călăuzește, lovindu-se de toate obstacolele împreună cu ei, împărtășind aceleași valori. Acei oameni sunt ei, nucleul echipei, Cristina și Crisu Neguț, cei care au creat un leadership autentic în care echipa ajunge să fie autonomă și să funcționeze singură, inspirată de valorile acestor oameni-lumină (am învățat bine la curs, sper! 🙂)

Nu aș vrea să o uit pe Irina, fiica lor, cea care sper că va duce această moștenire pe culmi înalte – are toate datele, a fost alături de părinţii ei minunați în această călătorie, a învățat de la cei mai buni. Contribuția ei inovativă în programele de formare este componenta de fitness, brain fitness şi brain food, un concept unic în echipa Learning Ecosystem şi pe piaţa de training. Am simțit-o pe Irina ca un boom de energie în cadrul cursurilor de formare, amintindu-ne că motorul acestei călătorii este corpul şi creierul nostru ce trebuie alimentat în mod constant cu un combustibil de calitate reprezentat aici de sport şi mâncare sănătoasă. Mulţumim, Irina, vom încerca să îţi urmăm exemplul şi în viața de zi cu zi!

Să scriu despre voi nu este doar un moft, așa cum MofT nu este doar un moft, ci un vas creat de un olar cu pricepere, muncă și talent. Lumea are nevoie de oameni ca voi, noi avem nevoie să vă cunoaștem și să ne îmbogățim din ceea ce sunteți, în primul rând la nivelul umanității care vă reprezintă și mai apoi profesional. Pentru că, atunci când urmezi oameni valoroși, îndrăznești să crezi că vei ajunge și tu, la un moment dat, ca unul dintre ei.