Categorie: Fără categorie

Sunt momente în viața oricărui om când simte nevoia unei schimbări, unei redescoperiri interioare, a acelui ceva ce era acolo dintotdeauna, așteptând momentul oportun să iasă la lumină, ca să te împlinească în mod complet pe tine, ca entitate care dorește să aducă lumii o schimbare, cât de mică, contribuția lui la binele universal. Cineva mi-a spus odată povestea păsării colibri, cea care a încercat să stingă incendiul unei păduri imense doar prin câte o picătură de apă purtată în propriul cioc. O nebunie, ar spune unii, un act de mare curaj și asumare, aș îndrăzni eu. Pentru că, în definitiv, asta trebuie să facem noi, oamenii: partea noastră spre o lume mai bună, iar eu voi face partea mea.

Numai că astfel de călătorii modelatoare nu le poți traversa singur, ai nevoie de oameni-lumină în jurul tău, care să te ajute să descoperi părțile frumoase ale tale, să te ghideze în ceea ce urmează să faci, profesioniști adevărați, pentru ca procesul, în special, și produsul final să fie unele calitative și trainice. Eu am avut marea onoare și oportunitate să întâlnesc astfel de oameni și despre ei voi vorbi în cele ce urmează.

Deși alături de ei am descoperit cu adevărat ce înseamnă conceptul de echipă, voi vorbi inițial despre cea care cumva este liantul meu spre ei, spre lumea lor frumoasă, cea a trainerilor, a oamenilor care formează oameni. Aceasta este Cristina Neguț. Cristina este, înainte de orice formare profesională realizată la un nivel foarte avansat și serios pe parcursul multor ani de studiu intensiv și profund, un om-lumină. Zâmbetul și vocea ei caldă, combinate cu o conectare adevărată și autentică cu cel căruia îi transmite cunoștințele dobândite, cu calm și pricepere, o fac înainte de toate un pedagog adevărat. Pe tot parcursul momentelor petrecute împreună mi-a lăsat impresia în mod constant că eu contez enorm ca om în lumea și contextul în care activez, că valorez ceva și că efortul meu nu este în zadar. Am învățat să comunic eficient, cu elemente importante din metoda ESPERE, am învățat să aplic în profesia mea acele cunoștințe, dar și în viața de zi cu zi, și m-a determinat să îmi doresc să îi ajut și eu pe cei din breaslă să producă schimbări semnificative în procesul minunat al modelării minților de elevi. Și pentru asta îi sunt profund recunoscătoare, pentru că sparge barierele unui training comun, aducând în plus crearea unei legături speciale cu cel pe care încearcă să îl dăscălească, fluidizând astfel procesul de formare.

Și, ca să completăm povestea spre un tot unitar și unic, a urmat întâlnirea cu o parte din echipa cu care lucrează, și anume familia ei. Nu îmi doresc să vorbesc despre ei separat, pentru că sunt un nucleu, este doar modul în care eu i-am cunoscut. Completarea ei perfectă este Cristian Neguț, soțul și partenerul de lucru. I-am cunoscut în cadrul unui curs de formare, iar impresia că cele mai frumoase echipe sunt cele care vibrează sufletește nu m-a înșelat nici acum. Crisu, așa cum îi spun cei apropiați, este o enciclopedie vie. Bagajul de cunoștințe din multiplele arii te uimește încă de la început. Atenția sporită spre fiecare cursant, spre a-i explica și rezolva enigmele, denotă o răbdare și o pricepere aparte. Începuturile lor s-au datorat nevoii de a avea colegi profesioniști pe piața de training, amândoi fiind fascinați de formarea parcursă la Opportuniy Associates, acel aha! care te împinge spre căutarea propriului traiect. Urmează ani de dedicare în domeniu, ani în care ei răspund tuturor nevoilor celor care cer ajutorul și ghidarea lor spre formarea de echipe performante, de traineri cu adevărat valoroși, care să aducă schimbări considerabile lumii în care activează.

Așa apare MofT (Master of Training), un program de formare pentru adulții care doresc să se descopere pe ei înșiși, să dezvolte abilități de lucru în echipă, de a vorbi în public și de a-i învăța pe alți adulţi. Formarea MofT propune un întreg ecosistem de învățare concentrat pe transformarea participanților în persoane încrezătoare în ele însele, capabile să își structureze modul în care livrează conținutul propus, astfel încât să obțină rezultatele dorite la celălalt capăt al relației. Oricât de pompos ar suna, acest program își propune în mod simplu să creeze relații sănătoase și calitative interumane. Echipa este performantă, dar, ca să îi citez, are nevoie de lideri adevărați, acei oameni care lucrează alături de oameni dându-le o viziune despre o lume mai bună, acea călăuză care merge alături de cei pe care îi călăuzește, lovindu-se de toate obstacolele împreună cu ei, împărtășind aceleași valori. Acei oameni sunt ei, nucleul echipei, Cristina și Crisu Neguț, cei care au creat un leadership autentic în care echipa ajunge să fie autonomă și să funcționeze singură, inspirată de valorile acestor oameni-lumină (am învățat bine la curs, sper! 🙂)

Nu aș vrea să o uit pe Irina, fiica lor, cea care sper că va duce această moștenire pe culmi înalte – are toate datele, a fost alături de părinţii ei minunați în această călătorie, a învățat de la cei mai buni. Contribuția ei inovativă în programele de formare este componenta de fitness, brain fitness şi brain food, un concept unic în echipa Learning Ecosystem şi pe piaţa de training. Am simțit-o pe Irina ca un boom de energie în cadrul cursurilor de formare, amintindu-ne că motorul acestei călătorii este corpul şi creierul nostru ce trebuie alimentat în mod constant cu un combustibil de calitate reprezentat aici de sport şi mâncare sănătoasă. Mulţumim, Irina, vom încerca să îţi urmăm exemplul şi în viața de zi cu zi!

Să scriu despre voi nu este doar un moft, așa cum MofT nu este doar un moft, ci un vas creat de un olar cu pricepere, muncă și talent. Lumea are nevoie de oameni ca voi, noi avem nevoie să vă cunoaștem și să ne îmbogățim din ceea ce sunteți, în primul rând la nivelul umanității care vă reprezintă și mai apoi profesional. Pentru că, atunci când urmezi oameni valoroși, îndrăznești să crezi că vei ajunge și tu, la un moment dat, ca unul dintre ei.

Pășesc cu sfială în Complexul de servicii „Casa noastră” din București, un loc în care îmi doream nespus să ajung, să pot cunoaște suflete minunate de copil, oameni-lumină în devenire, să trăiesc emoții noi. Întâmpinarea a fost foarte caldă din partea personalului, dornic să ne arate centrul, însă atenția mea cade pe cei trei copilași prezenți, o mare parte dintre ei fiind plecați la activități sportive, ceea ce este extraordinar pentru ei, pentru dezvoltarea lor fizică și mintală.

Locul pare unul plin de veselie și culoare. Oriunde te uiți vezi doar personaje fericite din poveștile preferate ale copilăriei, menite parcă să anime un loc în care suferința își are rolul ei bine stabilit. Numai că tot acest decor feeric nu poate substitui nevoile de bază ale unor suflete mult prea greu încercate. Noi toţi, cei care ne străduim prin diferite mijloace efemere să alinăm puțin acest dor și această nevoie de conectare cu cei dragi, suntem doar tranzitorii în viețile lor. Uneori această metodă poate aduce mai degrabă furie și respingere, sufocarea unei emoții pe care ei nu o cunosc: de iubire autentică, atașament real și grija celuilalt. E greu de pătruns în sufletul acestor copii și nu pentru că acolo nu se găsește căldură, ci pentru că toate emoțiile și trăirile au fost suprimate, înghețate, îngropate pentru că produceau prea multă suferință, ce trebuia oprită urgent. Neîncrederea în orice gest de umanitate este firească. Cum te poţi încrede când cele mai dragi ființe au anulat orice urmă de atașament și afecțiune, cum poţi atribui asta unor persoane necunoscute? Trebuie să te protejezi de noi suferințe.

Am cunoscut trei copii minunați, însă dornici să își deschidă puțin inima spre mine, spre întrebările mele poate prea insistente și incomode, spre curiozitățile mele ce vizau aspecte prea personale. Am încercat doar să vă înțeleg mai bine ca să pot să vă ofer din prea puțina mea căldură, umanitate și afecțiune. Sper că am reușit cumva să las o urmă, poate măcar printr-o îmbrățișare, cea mai tangibilă formă de exprimare a iubirii, sau printr-un cuvânt mângâietor. Aș îndrăzni să spun că nu sunteți chiar atât de singuri, suntem mulți cei care vă apreciem, care ne dorim să vă fim alături, să vă ghidăm puțin spre un viitor mai bun, în care (știu că nu vă place asta) educația este cea care vă poate scoate de acolo și vă poate transpune într-o lume frumoasă, de care să vă puteți bucura. Aș mai îndrăzni să vă spun că viața constă în bucuria pe care ți-o aduce un fir de iarbă, o floare de primăvară, un om care îți zâmbește şi o rugăciune fierbinte îndreptată spre Părintele ceresc. Că marile împliniri le simți atunci când oferi din puținul tău oamenilor cunoscuți sau nu, când te dăruiești cu adevărat. Și chiar dacă voi credeți că nu aveți ce să oferiți lumii, vă contrazic: o inimă mare bate în voi, am simțit asta. Fiecare este unic și are darul său, descoperiți-l și oferiți-l nouă, celor care așteptăm. Și până îl identificați, noi ne vom bucura doar de faptul că voi existați, ca lecție de viață, ca oameni-lumină meniți să ne faceți mai buni în fiecare zi. Păstrez cu mine bucuria cu care se mănâncă o eugenie ca refugiat într-o ţară străină, dar fără urmele războiului, frumusețea zâmbetului Karinei, curiozitatea și respingerea voastră inițială firească și naturală, deschiderea de a ne primi în lumea voastră pentru a ne transpune puțin, iubirea înăbușită, dar gata să iasă oricând la orice stimul afectiv, și pe voi, în întregime.

Nu pot să nu închei prin a povesti despre întâlnirea mea cu Ema. În încercarea de a mă apropia cu sfială de ea, spunând cât îmi place să scriu și cât de eliberator este procesul creației, răspunsul ei a fost surprinzător: Și eu scriu! A urmat un moment magic, în care am făcut schimb de articole și de poezii. Și nu pot să nu îi acord ei finalul, pentru că niciun rând scris de mine nu va putea vreodată să contureze durerea unui copil singur, îndurerat și dornic de a primi iubire și grijă, decât o poezie scrisă de ea. Tu vorbești în numele tuturor copiilor aflați în acest context, iar noi primim strigătul vostru, îl înțelegem și încercăm să îi răspundem. Să nu te oprești din scris, copile drag!

Sunt doar obosită

Şi să rezist mult, nu mai pot…

Aş vrea să întorc timpul,

Pe tine să te am la loc.

Sunt doar un copil.

Voi nu vă gândiți la mine?

Să mă maturizez a trebuit

Cu mult înainte de vreme.

Durerea mă apasă în piept

Şi respirația mi-o taie

Să vă explic am încercat

Dar nu vedeți cât doare.

Se spune că din suferință se nasc lucruri minunate. Am avut multiple confirmări ale acestei morale, însă povestea ce urmează mi‑a depășit absolut toate așteptările în această direcție, ca o explozie a simțurilor, menită să te trezească brusc la realitate, să te facă să te simți mic în fața unor oameni de o imensitate umană greu de egalat, doar pentru ca, ulterior, să trezească în tine dorința de a le urma exemplul dăruind părți din tine celor care așteaptă, undeva, deschiderea inimii tale.

Pe tot parcursul scurtei întâlniri cu Elena și Ghiorghi Filip am avut sentimentul îmbogățirii sufletești și nu pot să nu îi fericesc pe cei care îi au aproape mai des. Poveștile lor încep cât se poate de diferit, dar cu același deznodământ. Elena cade dintr‑un păr la vârsta de 19 ani, accident stupid am putea spune, dar deloc întâmplător. Urmează 7 ani de recuperare, traversați de un amalgam de emoții: de la furie, negare, răzvrătire până la acceptare și sens. În toată această perioadă îi este alături mama ei, luptând cu durerea fiicei, cu propria durere, dar și cu o societate nepregătită la momentul acela să integreze o persoană cu dizabilități. Filip, așa cum toți îl numesc, își pierde motricitatea într‑un accident de bicicletă, la vârsta de 23 de ani. Tot deloc întâmplător și, dacă ar fi să îl citez – „cine suntem noi să decidem dacă o întâmplare nefericită este mare sau mică?” ‑, ne este dată, este de dus.

Împletirea poveștii celor doi începe la fel ca întreaga lor activitate, cu un dar: Filip îi dăruiește Elenei primul ei scaun rulant perfect adaptat nevoilor sale. Activitatea lor își are rădăcinile în cadrul organizației Motivation (1996), în care aceștia devin „instructori de viață independentă pentru tinerii cu dizabilități”. Și pentru prima dată, în cadrul acestui centru de întrajutorare, se simt utili, viața capătă sens, drumul parcă se așterne, ei trebuie să se dăruiască celorlalți, tuturor cazurilor, fără excepție. Și dăruiesc din plin, enorm. Filip se ocupă cu pricepere de prescrierea, adaptarea și omologarea scaunelor rulante și a echipamentelor adaptate, iar Elena de tot ce este nevoie pentru a oferi un dar atât de simplu aparent, dar atât de complex: independența și dreptul la o viață trăită liber persoanelor cu dizabilități. Destinele lor se unesc și în viața personală, pentru că iubirea de semeni se oferă mai ușor în doi deveniți unul. Urmează ani în care binele se face la centrifugă, inima se umple de bucuria realizărilor, dar uneori se simte copleșită de intensitatea emoțională a celor implicați, poveștile și dramele oamenilor sunt uneori greu de purtat. Dar inimile mari găsesc resurse infinite, pentru că drumul ce se așterne este pe cât de greu, pe atât de măreț.

Din 2014 își croiesc propriul destin în cadrul organizației „Totul pentru tine”. Familia nou‑creată are multe de oferit. Filip devine promotorul sportului românesc adaptat, al mișcării, crezând cu tărie că sportul dă sensul adevărat vieții, că este motivația de a depăși limitele, dacă este susținut de educație și studii, astfel încât orice persoană cu dizabilități să se integreze social și mai ales în câmpul muncii. Parcursul lor este ca o poveste care se desfășoară pe apă, pe uscat, în aer și nu numai.

Tirul cu arcul se află pe piedestal, Filip devenind primul antrenor de tir cu arcul în scaun rulant de la noi din țară, dar și campion la acest sport adaptat pe care îl promovează cu dedicație oriunde este solicitat: în școli, licee, facultăți. Binele trebuie împărtășit oriunde, sportul trebuie promovat prin orice mijloace. Dar ei nu se puteau opri aici. Pentru că pot enorm, urmează maraton de înot, raliuri, baschet și tenis, parașutism, atletism, maraton, aviație, echitație, caiac, para-canotaj, rafting. Sunt primii care urcă la Crucea Caraiman, coborând în echilibru pe roțile din spate.

Vizitează centre de copii în Africa, unde Filip reușește să adapteze o mașină specifică persoanelor cu dizabilități pentru safari; ajung la poalele vârfului Kilimanjaro, la Marele Zid Chinezesc.

Elena reprezintă România la ONU de două ori, vorbind din suflet despre situaţia persoanelor cu dizabilități din ţara noastră și despre dreptul lor de la o viață normală până la una de poveste, pe care o promovează prin exemplul personal. Filip este ambasador BeActive, un program în care sportivi de performanță promovează mişcarea în rândul tinerilor și nu numai.

Și lupta se dă pentru para-canotaj acum – Filip, ți‑am simțit dorința, știu că vei reuși!

Mă simt eu însămi la un maraton al vieții încercând să cuprind imensele lor realizări în puține cuvinte și trebuie să mărturisesc că nu este cu putință.

Nu am lăsat întâmplător la final proiectul de suflet reprezentat de taberele special organizate pentru copiii și adulții cu dizabilități, în număr de 4 anual.

M‑a fascinat încă de la început dorința lor de a‑i aduce pe copii în contact direct cu bucuria extremă a iernii – zăpada – prin organizarea de tabere de schi adaptat.

În cadrul acestor tabere, copiii au parte de experiența minunată în care emoția alunecării pe pârtie, simțirea vântului rece pe față, contopirea cu natura devin momente unice și de neegalat.

În taberele de la mare, briza mării și senzația nisipului fin în timp ce privirea se pierde în zare aduc speranța, drumul e infinit, la fel ca și orizontul ce se așterne sub privirile lor. Copiii cu dizabilități au șansa aici să practice un sport, să primească susținere emoțională la cel mai înalt nivel, să lege prietenii îmbogățindu‑şi astfel experiența de viață. Se creează grupuri de sprijin în care psihoterapeuți mângâie suflete și aduc suportul de specialitate necesar traversării unei astfel de experiențe traumatizante de cele mai multe ori. Aceste oaze de ieșire din rutină îmbină utilul cu plăcutul: instruirea părinților și a copiilor în a deveni independenți se împletește cu fericirea, jovialitatea și simplitatea unei vieți trăite frumos. Rând pe rând, oameni‑lumină trec prin această transformare, pentru că, din clipa în care îi întâlnești pe Elena și pe Filip, nu mai poți fi același om. Perspectiva ta asupra vieții se schimbă, prețuiești mai mult orice respirație și implicit se naște dorința de a dărui mai mult.

Aș vrea să mă opresc puțin asupra întregii echipe devenite familie. Tot binele se face cu și prin oameni. De la colaboratori, sponsori, psihoterapeuți, voluntari, oameni simpli, toți sunt parte a acestor realizări remarcabile. În jurul Elenei și al lui Filip se naște o adevărată comunitate, unică, autentică și foarte valoroasă, în care senzația că spiritul social se prăbușește dispare, în care toți își dau mâna și devin totul pentru cei care au nevoie de tot. Acest lucru se datorează faptului ca Elena și Filip sunt inima acestui motoraș pulsând energie, vibrație, emoție și speranță spre viitor.

Deși este imposibil să cuprind în aceste rânduri o viață de om, trăită și dăruită la maximum celorlalți, prin experiențe complexe și multiple, pentru mine, esența este doar una, oferită de contactul direct cu acești doi oameni‑lumină. Elena și Filip nu au nevoie în descriere de titulaturi pompoase, pentru că ei sunt, de fapt, inima și sufletul celor pe care îi păstoresc, în imensa lor modestie. I‑am simțit ca pe niște părinți iubitori pentru fiecare dintre cei pe care i‑au întâlnit. Ușile inimilor lor nu se închid odată cu încheierea unei tabere sau a unui program, ei sunt aici acum și pretutindeni, gata oricând să se dedice oricărei cauze. Am simțit asta în lacrimile din ochii lor în timp ce povesteau despre fiecare om întâlnit, despre fiecare mângâiere adusă celor deveniți parte din ființa lor, încercând din răsputeri să nu omită pe nimeni, pentru că toți au același loc bine stabilit în inimile lor cu care vibrează la unison. Cu pași mici ați construit o lume mai bună, în care mulți oameni și‑au câștigat independența prin priceperea, dăruirea și dragostea voastră pentru ființa umană. Îmi doresc din suflet să vi se împlinească marele vis de a găsi oamenii potriviți, dedicați și dăruitori cărora să le lăsați această valoroasă moștenire. Cu toții avem nevoie de asta, ca semințele plantate să devină flori perene. Dar, până atunci, vă avem pe voi, vă apreciem și vă suntem veșnic recunoscători pentru că existați şi că răspândiți lumină spre noi, cei care, din păcate, uneori stăm pe banca de rezerve.

Închei încercând să construiesc în cuvinte o imagine vizuală pentru noi ceilalți, pentru a trăi cu toții măcar pentru o clipă sentimentul de împlinire pe care ți‑l oferă binele pe care îl faci cu inima plină de iubire și pe care, dacă ai puterea să îl conștientizezi, te hrănește atât de mult, încât te face să nu te mai oprești din a te dărui. Această imagine îl reprezintă pe puștiul Florinel (4 ani și jumătate), venit cu trenul din Moldova pentru tabăra de la mare, împreună cu mama sa, care îl purtase până atunci doar în brațe. Stând în holul hotelului, după ce a primit primul său scaun rulant de la Elena și Filip, le spunea tuturor turiștilor care intrau, din inima lui mare și cu o bucurie ca un cristal: „Vă iubesc! Eu am scaun cu rotile!”

Există oameni în viața noastră care schimbă modul în care ne raportăm la viață, ne schimbă trăirile, emoțiile, aș îndrăzni să spun mentalitățile. Am constatat însă că pot exista și astfel de locuri, dacă știm să le căutăm și dacă, atunci când le găsim, ne conectăm cu adevărat, lăsând imaginile vizuale, auditive, olfactive, tactile să ne inunde simțurile până ne contopim complet cu ele. Cu toții avem astfel de locuri, fie că sunt cele în care am copilărit cu mirosul mâinilor pline de iubire ale bunicilor sau doar cele în care am petrecut clipe puține, dar de neuitat.

Pentru mine, un astfel de loc se află în munții Buzăului. Este locul în care bunicii mei munceau cu drag pământul, înconjurați de natura sălbatică în care animalele nu știau de garduri electrice, ci doar viețuiau împreună cu omul, în care nucile era musai să le împarți cu veverițele, porumbul cu căprioarele și, din păcate, recolta cu porcii mistreți. Dar oamenii nu păreau atât de deranjați de asta, era circuitul vieții în natură cumva. Anii trec, iar mâinile străbunilor nu mai trudesc, vremurile se schimbă, tinerii merg la oraș, dar locul, locul acela trebuie păstrat, în amintirea lor și spre salvarea noastră, ca un refugiu.

Cabana dintre pini este o oază de liniște și armonie perfectă cu natura. Nu întâmplător se numeşte așa, este înconjurată de pini Zâmbru, renumiți pentru aerosolii atât de benefici sistemului respirator, puțini știu asta. De fapt, puțini dintre noi mai ştim că natura poate fi aliatul perfect în păstrarea unui sistem imunitar folosit ca scut într-o lume în care poluarea pune amprenta tot mai mult pe sănătatea noastră. Pășunile din jur sunt bogate în plante medicinale diverse și flori de fâneață de o frumusețe și simplitate ancestrale. Ce bine ar fi dacă am mai putea să ne bucurăm de gingășia unui fir de iarbă, a unei flori de pe marginea gardului sau măcar de îmbrățișarea dată unui copac încărcat cu energie! Mă simt norocoasă că încă pot simți la un nivel atât de profund toate acestea. Că bătaia vântului și șuieratul frunzelor din pădurea ce înconjoară cabana încă îmi fac inima să tresalte, că o coajă de nucă picată din lăbuțele unei veverițe aduce zâmbetul instantaneu, că mireasma florilor și a fânului proaspăt cosit îmi umple plămânii de viață, că trilurile păsărilor mă fac să ies pentru o clipă din liniștea monumentală a locului, că mugetul și talanga animalelor sătenilor mă contopesc cu pământul mult iubit al bunicilor mei. Toate acestea mă întorc în timp, acolo unde văd și aud sapa intrând în pământ, râsetele clăcilor de toamnă și tihna oamenilor de altădată. Garduri de lemn înconjoară acest tărâm rupt parcă din altă lume, odată pășind iarba crudă, simți cum lași în urmă o lume a bucuriilor efemere, pentru a intra în alta, a celor eterne. Nuci, brazi, mesteceni, pini, cireși și tei sălbatici sunt străjerii acestui tărâm. Doar căpițele de fân par urmele mâinii omului în decorul completat de pășuni bogate și sunetul apei ce curge repejor în pârâul din apropiere.

Natura este încă acolo, plină de viață, de sens și semnificație. Ne așteaptă cu o paletă atractivă de beneficii vii, pe care ecranul nu le poate surprinde și nici reda. Din când în când aleg să mă întorc între pinii dragi ai copilăriei mele, de unde mă încarc pentru a da mai departe din înțelepciunea pământului. Scriu aceste rânduri pline de recunoștință bunicilor mei pentru amintirile lăsate în urmă și mai ales tatălui meu pentru modul în care a ales să ducă mai departe povestea acestui loc minunat, prin amplasarea unei căbănuțe simple într-un tablou complex desenat de natura însăși, tablou care, din păcate, nu poate fi redat în săracele mele cuvinte. Sunteți cu noi, acolo, vă simt în adierea ușoară a vântului, privind spre generațiile care vin din urmă, învățându-ne constant să apreciem pământul, natura și moștenirea imaterială lăsată de voi.

Dintotdeauna m-am simțit fascinată de modul în care gândesc tinerii, de felul în care văd ei viața și cum transpun tangibil propriile trăiri și emoții. Am avut ocazia să observ mai îndeaproape aceste comportamente odată cu simularea evaluării naționale tocmai încheiată, la care am participat mai mult ca observator. Concluziile mele nesusținute științific neapărat, dar bazate pe propriile simțăminte, au adus la iveală un adevăr crud, dar nu lipsit de speranță.

De aceea aș vrea să mă adresez vouă, tinerilor, adolescenților, conectată cu voi la modul cel mai profund. O să încep spunându-vă că înșiruirea de cuvinte ce urmează trece prin inima mea și mai puțin prin rațiune, iese la înaintare cu emoțiile mele, cu profunda mea considerație și mai ales respect pentru fiecare dintre voi, pentru unicitatea și autenticitatea voastră în curs de formare. Și știu că poate nu sunt în cercul vostru de proximitate, but, hey, it takes a village to raise a child! Și tare îmi doresc și eu să fac parte din acel sat, cu o colibă micuță la periferie. Vreau să vă spun că sunteți văzuți, sunteți acolo, nu este nevoie de artificii orbitoare ca să știm că existați. Un machiaj excesiv, îmbrăcămintea pe care noi o considerăm nepotrivită, coafura stridentă și limbajul colocvial sunt strigătul vostru, uneori disperat, prin care ne solicitați atenția sau vă căutați identitatea, pentru că noi am uitat să vedem interiorul și pentru că voi nu mai aveți resurse prin care să ni-l arătați. Parcă suntem orbi, dar nu toți, vă garantez! Frumusețea vine din interior și se reflectă în exterior, învăluind corpul în lumină, nu invers. Doar că aceste aspecte le veți înțelege când mintea va fi pregătită din punct de vedere psihologic să o facă. Până atunci, aveți nevoie de un ghid de supraviețuire în lumea pe care ați creat-o ca scut față de noi. O lume în care, din păcate, toți gândim și arătăm la fel, pentru că frica de a fi excluși din singurul loc în care primim atenție este foarte mare, cercul prietenilor, refugiul nostru. Doar că acolo, în lumea nou-formată, supraviețuirea este grea, cerințele sunt multe și de nivel înalt; ca să rămâi, trebuie să demonstrezi. Ce? Totul și orice. Pentru că în altă parte nu este nimeni care să te vadă, să te audă, să te aprecieze, să-ți ofere afecțiune, cei dragi aleargă ca hamsterii pe roată căutând ceva. Ce? Poate traiul sau propriul lor refugiu de o viață, care devine o secvență pe repeat. Și atunci, ce rămâne? Platforma. Acolo este tot timpul cineva dispus să îți dea un semn că exiști, orice este mai bun decât nimic. Câștigul: popularitatea și atenția superficială a tovarășilor; prețul plătit: sufletul curat și luminos al unui tânăr aflat în imposibilitatea de a discerne binele de rău. Dar cele mai dificile sunt drumul presărat cu suferință, lupta și mai ales supraviețuirea într-o lume în care ești devorat dacă nu ai tot timpul ceva nou de scos din pălăria de magician. Cred că este tare obositor să încerci asta la nesfârșit – aveți nevoie de momente de tihnă, e timpul pentru ele!

Dar eu vă spun atât: sunteți tare faini! Aruncați excesul, nu vă folosește la nimic, ieșiți la înaintare cu puterea voastră, cu inima vibrândă de chef de viață sau tremurândă de provocările ei, dar mai ales cu vulnerabilitatea, care este unul dintre cele mai tari atuuri. Lăsați orgoliul, el sabotează cele mai frumoase experiențe, dar păstrați demnitatea, care impune limite sănătoase. Spuneți cu tărie Nu!, acolo unde nu vă reprezintă trendul, fiți voi înșivă, începeți voi un trend al oamenilor simpli și luminoși! Căutați să vă înconjurați de experiențe care vă îmbogățesc viața prin trăiri autentice, unice și modelatoare, aveți în jur oameni care vă pot susține în acest demers, sunt acolo, poate mai puțini, dar căutați-i sau plasați în Univers dorința de a-i găsi, știți ce vă doriți de la ei! Începeți voi să reparați relația cu părinții și familia, sunteți mult mai înzestrați emoțional cognitiv și psihologic decât ei, o spun cu părere de rău pentru adulții din viețile voastre. Și cel mai important, iertați-ne!, pentru că iureșul vieții ne face uneori să trăim în lumi paralele în care credem că noi suntem pe piedestalul înțelepciunii, când ar trebui să fim doar pe cel al acceptării și iubirii. Noi, adulții (familie, profesori, societate), trebuie să acceptăm ceea ce am creat prin propria ignoranță.

Aș îndrăzni să vă cer să construim o lume nouă, e mult, știu, pare o himeră. Dar în lumea aceasta să nu fim Noi și Voi, să fim împreună, fără prea mulți intermediari virtuali, pentru că, atunci când rețeaua pică, tot cel de lângă tine este priza spre o viață simplă trăită pe viu. Sună bine pentru un trend, nu? Viața simplă trăită pe viu. Cine se alătură? Eu, prima, și vă aștept cu brațele deschise, no emoji!

Se spune că cele mai grele momente sunt atunci când medicii trebuie să salveze rude, profesorii să predea propriilor copii, iar eu să scriu despre familie. Însă voi încerca, pentru că povestea aceasta este ruptă din mine, trece prin ADN-ul, genele și sângele meu, pentru că mi-a făcut să tremure fiecare celulă până când acest uragan s-a mai domolit puţin .

Momentul nașterii unui copil reprezintă în viața oricărei familii bucuria supremă. Momente pline de curiozitate, entuziasm și nerăbdare în timp ce aștepți pe holul unui spital să vezi mâna de om ce urmează să îți schimbe viața. Dar când așteptarea se prelungește și veștile bune încetează să apară, tu, ca părinte, știi că ceva nu este așa cum îți dorești. Simți cum fiori reci încep să-ți inunde corpul, inima devine tremurândă, iar secundele par ani. Și în timp ce tu aștepți cu inima de plumb, adevărata luptă nu este a ta: se dă în spatele zidului, la terapie intensivă, când copilul tău, o fărâmă de om, își duce bătălia cu vitejie pentru că vrea să câștige darul vieții. Iar acest copil este Amina – numele ei spune totul, descrierea este fără sens aici.

Întâlnirea ei cu lumea, cu chipul drag al mamei și cu mâinile grijulii ale medicilor extraordinari de la Maternitatea Polizu avea să fie un spectacol fără aplauze de data aceasta. Amina se naște cu hemoglobina 2, și, în timp ce sângele se scurge din ea fără destinație, rezervele sunt acolo. Erau pregătite pentru alt copil și, totuși, destinate parcă ei. Cu o probabilitate infimă, sângele se potrivește, organismul îl acceptă imediat, iar viața revine în corp la centrifugă, așa cum alesese inițial să o părăsească. Cu toate acestea, medicina este rezervată, un corp lipsit de lichidul vieții în primele secunde, în care organele cedează unul câte unul, nu avea cum să reziste. Avem trei posibilități, spun medicii: Amina pierde lupta cu viața – cel mai probabil; o câștigă, dar cu sechele majore; sau o minune poate apărea la orizont. Și atunci bătălia devine a noastră, a tuturor, pe două fronturi: unul al copilului-minune și altul al părinților zdrobiți de prognostic. Ce poţi să ceri divinității în acele momente? Minunea, de cele mai multe ori. Dar părinții Aminei nu cer asta încă și, cu o putere parcă venită de nicăieri, acceptă orice posibilitate, ca pe o cale, a lor, dată cu un scop anume, greu de elucidat deocamdată. Aleg să fie alături de fetița lor învingătoare, care simte că în spatele tuburilor, aparatelor și grijii medicilor se află nişte părinţi şi bunici pregătiți să o susțină în orice scenariu. Iar forța lor dărâmă ziduri, îmbrățișarea lor imaginară ajunge la ea, sărutul de pe frunte este acolo, menit să o alimenteze cu resurse sufletești. Iar minunea își începe ușor lucrarea: organele Aminei își revin rând pe rând, mișcările se coordonează ușor, plânsul dătător de speranță se aude, tratamentul se diminuează. Lumina nu se stinge, cortina nu cade, piesa încă se joacă. RMN-ul arată modificări, însă medicii nu pot face analogia între rezultat şi manifestările copilului care par normale. Este nevoie de timp, se pare, pentru a avea un răspuns exact, dar noi nu avem nevoie de asta acum, pentru că trebuie să ne bucurăm de prima băiță, primul biberon mâncat pe nerăsuflate, căldura fizică a acelor dragi, privirile iubitoare ale părinților, cuvintele de alint ale bunicilor şi uneori şi de mâinile pline de experiență ale kinetoterapeuţilor.

Perspectiva asupra vieții se schimbă radical după astfel de experiențe. Realizezi că tu, ca părinte, eşti în esență foarte mic, că ai nevoie de aliați puternici: medici minunați care par coordonați în vasta lor experiență şi cunoaștere de mâini de înger, de oameni dragi care să alimenteze speranța, care să mângâie durerea, de divinitate care să își arate lucrarea. Amina pare purtată pe aripi de înger din fericire. Cazul este al treilea în lume se pare, dar cifrele par fără sens acum. Tu, Amina, eşti pe podiumul învingătorilor, medalia de aur este la tine – sportul practicat, trânta cu viața. Nu putem fi mai mândri de tine, de trupul tău micuț şi de inima ta mare. Când vei creşte şi vei citi aceste sărace rânduri, să ştii că te iubim enorm, avem răbdare cu tine şi, în timp ce tu erai în mijlocul arenei, noi în linişte îţi savuram victoria.

Cu toată dragostea,

mătușa ta, Oana

În încercarea mea de a da puțin filmul vieții înapoi, mi-au venit în minte primii ani în care am pășit în tainele modelării minților și sufletelor de copil. Cu ochii închiși am vizualizat elevi, colegi, clădiri și străduțe care mă duceau spre acel loc unic în care mi-am pus bazele. Când, brusc, filmul s-a oprit, iar memoria a scos la iveală chipul blând și cald al unei mogâldețe ce pășea temătoare spre sala de clasă, ținându-și strâns părinții de mână. El este Andrei, iar povestea lui este drumul meu spre maturizare, spre conștientizarea că viața nu ne oferă întotdeauna doar nectarul bucuriei, ci și o suferință din care se nasc lucruri minunate.

Nu mult după întâlnire, cu toții ne-am dat seama că ceva nu merge așa cum ne-am fi dorit. Diagnosticul cade ca plumbul în sufletul părinților: tulburare de spectru autist (TSA). Cu un cadru didactic tânăr și un diagnostic ce la vremea respectivă nu era suficient cercetat, părea greu de imaginat un parcurs fericit. Dar eu cred cu tărie că, atunci când speranța pare că nu există, Cineva pune în mișcare un întreg sistem. Astfel oamenii își deschid mintea și sufletul pentru a ajuta. Urmează ani de terapie, atât individuală, cât și în cadrul instituțiilor de învățământ. Cu toții am învățat cot la cot cu psihologi și terapeuți cum și ce ar fi bine să facem pentru a înțelege și pătrunde în mintea și inima lui Andrei. În mod paradoxal pentru mine, deși experiența cognitivă a fost modelatoare, cele mai importante lecții le-am primit de la el, copilul-lumină din fața mea. Am învățat împreună toate mărcile de mașini (Mazda devenise și preferata mea), am iubit veverița din Ice Age de parcă era primul meu animăluț de pluș („Velverița”, ca să îl citez), am încercat să lucrăm conținuturi esențiale, ne-am îmbrățișat timid, am zâmbit, am plâns, ne-am tăvălit de frustrare, dar am reușit să ne conectăm cumva. Și știu că, oricât de greu ar părea, undeva în inima lui sunt și eu. Chiar dacă gradul de manifestare emoțională este scăzut uneori în gesturi, emoția pe care o au și o transmit acești minunați copii depășește puterea noastră de înțelegere. Dacă vrei să le câștigi mințile, trebuie să ajungi la inima lor. Andrei, vreau să cred că am ajuns la inima ta caldă, inocentă și bună, și te asigur că gândul meu cel bun se îndreaptă spre tine mai des decât îți poți imagina.

Îmi îndrept acum gândurile către părinții lui Andrei și le mulțumesc pentru încrederea pe care au avut-o de a lăsa un suflet aşa de pur în mâinile unui om cu atât de puțină cunoaștere în vremea aceea. Acești oameni minunați, care au schimbat total firul propriilor vieți pentru a fi alături de Andrei într-o dedicare totală. Sacrificiul părintesc făcut din dragoste într-o astfel de situație nu poate aduce decât beneficii pe toate planurile. Porțile Universului se deschid și Andrei întâlnește până în prezent doar oameni-lumină în cale, aceia care lasă urme importante în parcursul și evoluția lui. De la familie, profesori, prieteni, terapeuți, colegi, cu toții au definit în profunzime acest drum anevoios. Acum Andrei este un tânăr de 21 de ani minunat, frumos, afectuos cu oamenii dragi, a cărui privire răspândește lumină. A reușit să finalizeze liceul, nu i-a fost ușor, multele ore de terapie și-au pus amprenta, mintea și trupul au obosit. Andrei, e momentul pentru o pauză, în care să îți permiți să fii tu, să te bucuri de viață în simplitatea ei, de zâmbetul părinților dragi și al fratelui adolescent care te susține în mod constant, de timpul care nu cere nimic de la tine acum, care te lasă în ritmul tău. Viața este înainte, te așteaptă, nu îți poate da răspunsuri acum, dar îți respectă parcursul cu răbdarea unei mame care știe ce este mai bine pentru copilul ei, iar binele va veni, pentru că lucrurile bune merită să fie așteptate.

Îți mulțumesc, copil-lumină, pentru că ești, pentru că ne demonstrezi zilnic tuturor ce înseamnă umanitatea, bunătatea și dragostea față de semeni. Că nu există în tine nimic întinat de noi, cei plini de tină. Îți doresc ca viața să-ți răsplătească din belșug tot efortul depus cu daruri de neprețuit, printre care sper să fie și aceste rânduri scrise, cu multă emoție, de întâiul tău dascăl.

Nu există explicații pentru care unii oameni minunați intră în viața noastră, mai devreme sau mai târziu. Scopul acestor întâlniri nu se învață pe loc, e nevoie ca timpul să își țeasă pânza până când lucrarea se arată. Tot ce pot să spun este că omul-lumină despre care vă voi povesti a apărut pare-se de nicăieri în preajma mea, dar legătura dintre noi s-a realizat cu o profunzime pe care nu o pot surprinde în cuvinte.

Ea este, simplu, Cristina Bar. Mulţi o cunosc, pentru că este omul prezent când nevoia există. Pașii ei se îndreaptă mereu spre dăruirea supremă oamenilor. Şi, ca să îi citez prietenii, ea este „omul cu de toate”. Acțiunile de voluntariat sunt punctul ei forte, toate relațiile dezvoltate în acest sens transformându-se în prietenii solide, fără termen de valabilitate, pentru că ea nu își întinde doar mâna, ci şi inima ei mare spre toţi. La Federația Română de Baschet este omul care face lucrurile să se pună în mișcare, alături de echipa care îi devine familie, ocupându-se de orice aspect necesită competențele şi empatia ei. Şi nu se oprește aici. Caută să ajute prin orice mijloace, oriunde se simte nevoia de ea, în orice proiect demarat lasă o parte din ea, cea mai importantă: vibrația ei, emoția, sufletul. Citește scrisori în cadrul Asociației „Dulăpiorul cu jucării”, pregătind pachete în mod constant pentru copiii bolnavi de cancer de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu” București, face voluntariat la competițiile paralimpice, mulţi sportivi devenindu-i prieteni dragi. Implicarea ei în lumea sportului românesc – baschet, cricket, tir – devine un mod de a trăi, pentru că ştie că a fi înseamnă a te dărui. Că efemera noastră trecere pe „aici” este despre semeni, despre compasiune şi iubire. În esenţă, Cristina asta este: iubirea de viaţă, de muncă, de familie, de prieteni, de oameni şi mai ales de Dumnezeu, în Care îşi pune toată nădejdea. Copilul ei minunat, Lucas, îi seamănă, emană energia mamei, zâmbete şi veselie. Lângă ei, viaţa se opreşte în loc, ca să se bucure şi ea, că este.

Binele are însă calea lui. Se întoarce către noi atunci când suferinţa loveşte crunt. Când viaţa primeşte timp limitat, când boala se răspândeşte cu viteză într-un corp de sportiv, când oasele îşi plâng propria durere în tăcerea omului demn. Ea le primește însă cu putere, pregătită parcă pentru o competiţie, o alta la care participă, a ei de data asta. Cristina, noi suntem în tribune pentru tine! Este rândul nostru să fim, să facem schimb de roluri, măcar cu un gând puternic, cu un zâmbet, cu o vorbă caldă, cu aplauze pentru frumuseţea ta umană şi imensa ta bunătate pe care nu conteneşti să o oferi, chiar şi acum, când trebuie doar să deschizi inima ca să o primești. Lupta nu este gata, suntem în toi, dar sclipiri de lumină se întrevăd, pentru că tu eşti raza din care se desprind.

Şi, pentru micul nostru joc imaginar, eu zic aşa: să fie linie acum, şi când ajungem la victorie să strigăm cu toţii, din tot sufletul, cu mâinile îndreptate spre cer: „Bingo!”, pentru că suntem mulţi, suntem cu tine, iar glasul nostru întrece orice galerie plină de suporteri.

Se vorbește atât de mult zilele acestea despre feminitate, frumusețe, putere, gingășie, încercând să scoată în evidență de fapt femeia şi întărind demersul cu daruri copleșitoare, cuvinte măgulitoare și evenimente de amploare. Mă întreb însă dacă tot ceea ce reprezintă femeia începe și se termină brusc odată cu data de 8 martie. Dacă nu cumva femeia reprezintă împletirea eternă a acestor calități, reprezentarea tangibilă a lor fiind gesturile mici sau mari pe care ea le face în fiecare clipă a existenței sale.

Frumusețea femeii este explozia sinelui, este ceea ce simți atunci când îți este aproape, energia pe care o emană și modul în care aceasta se răsfrânge asupra ta. Pe aceea o porți cu tine în infinit, lasă urme adânci și produce schimbări esențiale. Despre asta se vorbește puțin sau fără profunzime. Am încercat să surprind frumusețea femeii zilele acestea sub alte forme, iar exercițiul a fost revelator. Am întâlnit zâmbetul larg când speranța zilei de mâine reapare, plânsul puternic și eliberator în fața unui gest simplu, o perucă nouă purtată cu demnitate în lupta cu boala și bucuria unui machiaj ce ascunde suferințe adânci, răsuflarea eliberatoare la finalul unei zile copleșitoare, mângâierea caldă pe chipul unui copil drag, privirea luminoasă spre soarele mult așteptat, cuvântul cald către omul mult prea încercat și poate vulnerabilitatea afișată cu o sinceritate de neegalat.

Închei cu îndemnul de a căuta frumusețea femeii dincolo de clișeele clasice, de a surprinde în momente-cheie scântei ale interiorului, mici, subtile, dar autentice, creatoare de modele de umanitate, aflate permanent în proximitatea sufletului nostru. Iar când le vom găsi, să lăsăm lumina din ele să ne inunde inimile, oferind la schimb un lucru aparent mărunt: confirmarea că au fost VĂZUTE.

În zgomotul citadin al Capitalei, între căsuțele-monument din apropierea centrului orașului, este Biserica „Cerceluș”, așa cum mulți o numesc, după numele străzii pe care se află. Am simțit acest lăcaș ca strajă, amintind că acolo domnesc liniștea și pacea pentru cei care rătăcesc căutând‑o.

În comunitatea minunată a acestei biserici am cunoscut-o pe doamna Camelia, un om despre care auzisem lucruri minunate și pe care îmi doream cu ardoare să îl cunosc. Cu greu a acceptat invitația, susținând că nu se consideră un om-lumină, deși din ochi îi izvora din plin. Întâlnirea mi-a anulat însă toate așteptările, iar povestea ei este una care face viața să vibreze ca o pulsație de trăiri încărcate de o puritate străină vremurilor noastre. Începutul poveștii poate părea comun: atunci când liniștea se așterne peste viața unui om, apar evenimente ce redresează parcursul pe care noi, în imensul nostru egoism, credem că îl controlăm. Și, ca să o citez cumva, atunci când iubirea este la liber, nu ne convine, doar suferința ne poate face conștienți de ea. În urma unei evaluări medicale i se expune un diagnostic șocant, limfom non-Hodgkin. O astfel de veste cade ca plumbul pentru familie și întreaga comunitate din care doamna Camelia face parte. Și de aici începe lucrarea. În decurs de o săptămână în care oameni dragi trimit gânduri bune, se fac rugăciuni colective, diagnosticul inițial se schimbă peste noapte, la diferență de o celulă: limfom Hodgkin, mult mai puțin agresiv și cu șanse mari de vindecare. Medicina căuta explicații, doamna Camelia le avea deja. Mi-a mărturisit că nu a căutat nicio clipă vindecarea, ci iertarea, nu a cerut darul vieții, ci împăcarea. Dincolo de urcușul spre remisie, cu tratamente suportate greu și epuizarea emoțională create de proces, trage niște concluzii revelatoare. A simțit cum, atunci când disperarea te cuprinde, ușile se deschid, iar îngerii te poartă pe brațe, referindu-se îndeosebi la oamenii care au înconjurat-o cu toată iubirea și ajutorul de care avea nevoie. Gesturi simple alimentau cu nădejde și putere un om care punea totul pe seama lucrării divinității.

A sosit și mult-așteptata clipă a vindecării, care aduce bucurie, dar și dilema: ce facem din nou cu darul vieții? Răspunsul vine rapid: cât de frumos și simplu este să te dăruiești! Având mai puțin, dai mai mult și totul ți se întoarce infinit. Din omul regăsit, doamna Camelia dăruiește blândețe, răbdare, iubire, tihnă oamenilor însetați de trăiri autentice. Desfășoară un atelier de creație împreună cu o parte dintre copiii parohiei sub implicarea părintelui Ovidiu, omul care a însoțit-o permanent în momentele grele. Împreună organizează serbări cu copiii, spectacole de teatru alături de alți oameni inimoși, pentru că binele nu are nevoie decât de un izvor pentru a deveni fluviu. Cu mâini dibace creează produse originale pe care le donează spre bucuria celor care au nevoie, copiilor abandonați, oamenilor singuri și în suferință. Din gânduri profunde scrie poezii menite să aline sufletele celor care o citesc.

„Lecția” trebuie învățată, e nevoie de gesturi mici și simple, care să definească umanitatea din noi, după cum exprimă unul dintre versurile doamnei Camelia: „Să fim ca pasul de furnică-n lume”.