În zgomotul citadin al Capitalei, între căsuțele-monument din apropierea centrului orașului, este Biserica „Cerceluș”, așa cum mulți o numesc, după numele străzii pe care se află. Am simțit acest lăcaș ca strajă, amintind că acolo domnesc liniștea și pacea pentru cei care rătăcesc căutând‑o.
În comunitatea minunată a acestei biserici am cunoscut-o pe doamna Camelia, un om despre care auzisem lucruri minunate și pe care îmi doream cu ardoare să îl cunosc. Cu greu a acceptat invitația, susținând că nu se consideră un om-lumină, deși din ochi îi izvora din plin. Întâlnirea mi-a anulat însă toate așteptările, iar povestea ei este una care face viața să vibreze ca o pulsație de trăiri încărcate de o puritate străină vremurilor noastre. Începutul poveștii poate părea comun: atunci când liniștea se așterne peste viața unui om, apar evenimente ce redresează parcursul pe care noi, în imensul nostru egoism, credem că îl controlăm. Și, ca să o citez cumva, atunci când iubirea este la liber, nu ne convine, doar suferința ne poate face conștienți de ea. În urma unei evaluări medicale i se expune un diagnostic șocant, limfom non-Hodgkin. O astfel de veste cade ca plumbul pentru familie și întreaga comunitate din care doamna Camelia face parte. Și de aici începe lucrarea. În decurs de o săptămână în care oameni dragi trimit gânduri bune, se fac rugăciuni colective, diagnosticul inițial se schimbă peste noapte, la diferență de o celulă: limfom Hodgkin, mult mai puțin agresiv și cu șanse mari de vindecare. Medicina căuta explicații, doamna Camelia le avea deja. Mi-a mărturisit că nu a căutat nicio clipă vindecarea, ci iertarea, nu a cerut darul vieții, ci împăcarea. Dincolo de urcușul spre remisie, cu tratamente suportate greu și epuizarea emoțională create de proces, trage niște concluzii revelatoare. A simțit cum, atunci când disperarea te cuprinde, ușile se deschid, iar îngerii te poartă pe brațe, referindu-se îndeosebi la oamenii care au înconjurat-o cu toată iubirea și ajutorul de care avea nevoie. Gesturi simple alimentau cu nădejde și putere un om care punea totul pe seama lucrării divinității.
A sosit și mult-așteptata clipă a vindecării, care aduce bucurie, dar și dilema: ce facem din nou cu darul vieții? Răspunsul vine rapid: cât de frumos și simplu este să te dăruiești! Având mai puțin, dai mai mult și totul ți se întoarce infinit. Din omul regăsit, doamna Camelia dăruiește blândețe, răbdare, iubire, tihnă oamenilor însetați de trăiri autentice. Desfășoară un atelier de creație împreună cu o parte dintre copiii parohiei sub implicarea părintelui Ovidiu, omul care a însoțit-o permanent în momentele grele. Împreună organizează serbări cu copiii, spectacole de teatru alături de alți oameni inimoși, pentru că binele nu are nevoie decât de un izvor pentru a deveni fluviu. Cu mâini dibace creează produse originale pe care le donează spre bucuria celor care au nevoie, copiilor abandonați, oamenilor singuri și în suferință. Din gânduri profunde scrie poezii menite să aline sufletele celor care o citesc.
„Lecția” trebuie învățată, e nevoie de gesturi mici și simple, care să definească umanitatea din noi, după cum exprimă unul dintre versurile doamnei Camelia: „Să fim ca pasul de furnică-n lume”.